„Scrisul, într-un fel, chiar m-a încurcat“ – interviu cu Sorin GHERGUŢ

16 martie 2016   La zi în cultură

La Cenaclul Litere, cînd citea Sorin Gherguț, era un fel de surescitare în aer. Versurile lui, neașteptate, discrete, livrești, ironice, cu poantă, te făceau întîi să zîmbești. După aia ți se cam lăsau în picioare. Poemele lui Gherguț sînt și nu sînt poezie. Par mai degrabă o specie rară și necunoscută încă de cuvinte, de sintagme care au o viață proprie. Ca să înțelegeți de ce, iată o mostră din noul lui volum, Trei, apărut recent la Editura Vellant: „i did it ­again, / am scris iar un poem memorabil! / şi dacă mă-nşel, / ce-am scris e tembel / şi chiar deplorabil? / nu-i chip să mă-nşel, / să fie tembel, / sau chiar deplorabil. / i did it again! / am scris iar un poem / memorabil.“ („i did it“) Într-un fel de convenție livrescă și, mai ales amicală, am păstrat în acest interviu persoana a doua singular ca formă de adresare.

Dragă Sorin, cînd ne-am văzut ultima oară și te-am întrebat cînd apare volumul tău nou, Trei, mi-ai zis că „și dacă e publicat și dacă nu, îl lansez în martie“. Sigur, era o glumă, dar m-am gîndit și că ar putea fi un gest firesc, care ar rima cumva cu poezia ta. Între timp cartea există, așa că o să te întreb: ce ai pus în ea? 

Da, era vorba atunci de o uşoară nerăbdare, cumva paradoxală – după ce am pritocit îndelung manuscrisul, odată predat aş fi vrut să-l şi văd apărut, neîn­tîrziat. Cartea a avut o gestaţie prelungă şi nici naşterea n-a fost una precipitată, dar cred că a ieşit, pînă la urmă, într-o zodie bună.

Povesteam, cînd am lansat-o, de un obicei de june aspirant – deseori, pe vremurile primei tinereţi, cînd îi arătam cuiva producţiile mele lirice, aveam grijă să spun că sînt lucruri scrise mai demult. Demult putea însemna, pe-atunci, sigur, şi o lună-două. Subtextul fiind că între timp am progresat şi am texte mai bune, doar că nu la-ndemînă momentan. Un autor consacrat la care m-am dus cu poezii m-a certat, auzindu-mă că-s „mai vechi“, şi m-a-ndemnat să-mi asum ce arăt, fără delimitări diacronice. Dacă spun acum că-n Trei sînt şi versuri scrise acum mai bine de zece ani, şi texte care s-au închegat înainte de 2010, cînd încheiasem, în mare, socotelile cu Orice, volumul dinainte, nu vreau, de data asta, să sugerez că i-ar putea urma ceva superior calitativ (deşi, pe undeva…). Doar că nu există, în carte, o omogenitate, sînt mai multe vîrste între(i)pătrunse, uneori în acelaşi ciclu sau text. Doar un distih sau două să aibă mai puţin de un an. Din clipa primei trimiteri către editură, spre finele lui 2014, pînă cînd a început Florin Iaru să lucreze la machetă, n-am mai adăugat mare lucru, din contra, am scos o serie de texte din manuscris, aproape cît pentru un volum întreg de outtakes. Dacă folderele din Windows erau de lemn, s-ar fi simțit, în multe locuri din carte, un iz de butoi.

Ne-am cunoscut la Cenaclul Litere. Ce fel de poezie visai/scriai? Și, dacă ar fi să păstrezi o singură imagine cu tine de atunci, care ar fi aceea?

Aş vrea să-mi văd faţa în momentul în care textele pe care le citisem erau lăudate de Mircea Cărtărescu, la o şedinţă de cenaclu ţinută în barul de la subsol. Cam asta visasem – să scriu o poezie care să fie apreciată de Mircea şi de pleiada de la cenaclu – Teo, Simona, Răzvan, Svetlana, Cezar şi compania. Cu Răzvan Rădulescu mă întîlnisem deja în liceu, la cenaclul Săgetătorul, unde spusese despre versurile mele ceva care m-a marcat şi flatat nespus – că ar putea produce efecte fizice asupra cititorului, nu mai ştiu dacă nu şi să-l pună în pericol. Cam la aşa ceva aspiram pe atunci – texte care să producă efecte fizice, organice şi chiar anorganice. Între timp, normal, mi-am mai revizuit/redus mizele. 

Te-am auzit citind de mai multe ori și de fiecare dată mi s-a părut că versurile tale au o putere incredibilă asupra celor care te ascultă. Să-i zicem efect de seducție. Îl simți?

În măsura în care l-aş simţi, m-aş întreba dacă e bine ce fac şi dacă am intenţii serioase.

Ai publicat a treia carte; în ce relație ești cu maturitatea poetică?

Reiau aici din notițele pentru speech-ul ținut, după obicei, la lansare: „Am ajuns, iată, la vîrsta maturității creatoare. Ce am înțeles într-un tîrziu, după mai bine de un sfert de veac de carieră lirică, e că arta e ceva serios. Am decis, în consecință, să mă retrag, nu înainte însă de a vă mai oferi o mostră de versificație iresponsabilă.“

Scrisul te-a salvat în vreun fel?

În mai mică măsură, probabil, decît sportul, atît cît îl practic, intermitent şi cu moderaţie. Vorba lui Socrate, în Republica, în fragmentul pe care mi l-am pus la descriere pe Facebook: „(…) trăieşte zi de zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la regim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchiseşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filozofia. (…)“ Scrisul, într-un fel, chiar m-a încurcat, dat ­fiind că, mulţumit cu statutul discutabil de autor de versuri, nu m-am preocupat suficient şi în timp util să-mi construiesc o carieră propriu-zisă, care să fie şi ceva mai lucrativă. Nu-nseamnă că, dacă mă preocupam, şi reuşeam. Sau c-aş avea ceva de cîrcotit în privinţa nivelului de trai ac­tual. S-ar putea ca lirica să mă fi ajutat, totuşi, cîndva, să trec de nişte perioade de inimă albastră, în care să fi funcţionat, cumva, ca debuşeu (interesant cuvînt). Mă mai gîndesc.

Ce muzici merg la volumul ăsta?

Megadeth sînt menţionaţi de două ori, un vers vine de la Obituary, am pus un moto sau două din Black Francis, aka Frank Black, de la Pixies (pe care am avut şansa să-i ascult live în 2004 şi 2009). Asta, la prima strigare (by the way, aş fi pus ca moto şi un strigăt inarticulat al lui Frank Black, dacă aveam tehnic posibilitatea). They Might Be Giants, Violent Femmes, Boom Pam, Kletka Red. Jonathan Richman, pe alocuri. Eva Jantschich.

Pe coperta cărții apare și numele lui Nicolae Comănescu. Cum v-ați întîlnit?

De întîlnit am avut bucuria să-l întîlnesc și să facem cunoștință offline la lansarea cărții. De știut, îl știu de ceva vreme, e printre artiștii contemporani pe care îi urmăresc cu maxim interes. Îl auzisem prin 2010 la o întîlnire din seria organizată de Erwin Kessler la ICR, i-am vizitat expoziția de la MNAC din 2011 (o dată singur, o dată cu familia) și, pe lîngă admirație, am simțit și o afinitate – o adiere, nu o rafală, dar clar sesizabilă. Așa că atunci cînd Dan Pleșa, vorbind despre posibilitatea apariției la Vellant, mi-a spus că, în contextul avansului media electronice, el crede în cartea „obiect“, cu o componentă grafică importantă, Nicolae Comănescu a fost primul dintre cele cîteva nume care mi-au venit în minte, ca posibil colaborator. Opțiune împărtășită cu entuziasm de Dan. Mărturisesc că m-am temut că ilustrațiile vor crește, spre un nivel prohibitiv pentru unii dintre cititorii de poezie, prețul cărții, dar nu s-a întîmplat așa. Cred că – și datorită contribuției lui Florin Iaru, autorul machetei – volumul arată, vizual, foarte bine. Sînt nespus de încîntat și de onorat de această alăturare.

Orice (uverturi & reziduuri) din 2011 m-a bucurat enorm. Ai fanii tăi de cursă lungă, care te-au așteptat opt ani pentru un volum. Și asta pentru că vocea ta nu prea seamănă cu nimic din ce se mai scrie. Cu Trei ai fost mai generos, ai micșorat perioada de timp. Ce s-a schimbat în procesul de creație?

Între Time Out şi Orice au trecut, de fapt, vreo 12 ani. Confuzia s-a iscat de la un vers, „şi n-am mai scos o carte de opt ani“, dintr-un poem pe care-l scrisesem în 2006, într-o rezidenţă la Tescani (chiar am folosit rima asta: „…opt ani ⁄…Tescani“), apărut în volum în 2011. N‑aş crede că intervalele mari între cărţi au vreo semnificaţie deosebită. Or fi ţinînd, cine ştie, şi de rădăcinile mele ardeleneşti – mama e de fel de pe lîngă Cluj. Mă gîndesc și că Arghezi, nu că mi-ar trece cumva prin minte să mă compar, valoric, cu un colos, a debutat în volum la 47 de ani. Mă simt mai în largul meu în reviste și la lecturi publice (deși n-am dicție și sînt îndeobște timorat cînd recit) decît în cărți, care au un aer solid și definitiv care, cu numele meu pe ele, mă inhibă. În fond, aparițiile editoriale regulate nu se numără printre obiceiurile necesare pentru o viață sănătoasă. Cam atît despre proverbiala-mi parcimonie. Cît despre îndesirea de după 2010 a aparițiilor, posibil să aibă o legătură și cu faptul că am devenit părinte. „Scriitor“ parcă încă sună ceva mai inteligibil, ca ocupație a tatălui, decît „PR“.

Ți s-a întîmplat să rîzi vreodată după ce ai terminat de scris un poem? Sau, din contra, să plîngi?

De rîs rîdeam mult, se pare, la fotbal, pe maidan, în Drumul Taberei, cînd pierdeam mingea, ceva ce se întîmpla cu regularitate. Am aflat asta în seara lansării, de la Dan Popescu, de la H’Art, căruia i-a povestit-o un colaborator al lui, vecin cu mine în copilărie și coechipier. Din poveste nu rezulta, dar eu suspectez că era, mai degrabă, un rîs nervos. Nu mi s‑a întîmplat să rîd sau să plîng atunci cînd am încheiat vreun text, cel mult să chicotesc sau, mai rar, să oftez. Dar, cîteodată, cînd mi se pare că am finalizat optim, strîng pumnii şi-mi agit mîinile către o tribună imaginară, ca fotbaliştii atunci cînd marchează. Şi, tot aşa, uneori văd, cu în­tîrziere, cu coada ochiului, steagul de ofsaid ridicat. 

Viața e poezie sau poezia e viață?

Poezia e poezie şi face parte din viaţă. Restul e, pînă la 90%, tăcere. Poate conţine urme de lapte, ouă etc.

Ce nu se poate scrie?

Ai tradus Burroughs, Bukowski, Paul Auster, Mr. Vertigo (roman pentru care am o slăbiciune). De care ești mai apropiat? Și ce ți-ar plăcea să traduci dacă ar fi să alegi dintre toate cărțile lumii?

Naked Lunch a lui Burroughs n-am reușit s-o citesc vreodată cap-coadă dintr-o suflare, Nova Express și Soft Machine nu le-am dus încă pînă la capăt, dar am de gînd să mai încerc. E o scriitură care m‑a izbit, de cîte ori le-am reluat. 100% poezie. Pe Bukowski l-am citit întîi în traducere în franceză, proza scurtă, și nu mi-a plăcut deloc, chiar m-a iritat, dar n-aveam curajul, pe atunci, s-o recunosc. Post Office, pe urmă Ham on Rye și lectura povestirilor în original mi-au schimbat radical impresia. E un autor serios. Mr. Vertigo, al lui Paul Auster, a fost mai ușor de tradus, o poveste foarte frumoasă. Am mai tradus și Tarantula lui Bob Dylan,  din cabinetul de curiozități literare…

M-ar bucura să existe un editor interesat să publice în română ceva de Matthew Revert, un prozator australian care mi s‑a părut un fel de Urmuz post-punk, 2.0. Dar nu ştiu dacă m-aş încumeta să mă înham să traduc o carte precum How to Avoid Sex. Mi-aş mai fi încercat mîna cu Jean Echenoz, dar îşi are deja traducătorii săi, pricepuţi, în română. Dacă s-ar inventa o substanţă care să ne lungească vieţile cu 100 de ani, mi‑aş rezerva, cred, zece pentru Pinocchio in Venice de Robert Coover. Cu 500 de ani în faţă, m-aş apuca eventual, la un moment dat, de Mason & Dixon al lui Thomas Pynchon, poate cel mai frumos roman din tot ce-am citit pînă acum.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: M. Struţeanu

Mai multe