Şcoala de mucenici
Prima dată am citit în manuscris Şcoala de mucenici (Editura Curtea Veche) a lui Călin Torsan acum vreo doi-trei ani. Şi mi s-a părut în mare parte o pastişă după Daniil Harms. Adică apăreau la Călin Torsan scene, replici similare celor din Mi se spune capucin. Surpriza a fost să aflu că, de fapt, Torsan ăsta nici nu citise Harms. Şi am zis că aici e ceva suspect. I-am dat să răsfoiască şi, suflător într-o formaţie fiind, mergea la repetiţii cu volumul la subsuoară, le citea tovarăşilor de trupă, ăştia se prăpădeau de rîs şi repetiţia degenera groaznic. Torsan şi Harms semănau fără să se cunoască. Un fel de simultaneitate potenţială, să zicem. Aşa că acela care va pune Şcoala de mucenici în siajul lui Mi se spune capucin va greşi cumplit. Zicea Călin Torsan, după ce l-a citit pe Harms, că i se pare incredibil de realist. N-am mai auzit la nimeni aşa o afirmaţie, dar noima ei o pătrunzi abia după ce parcurgi textele despre Manuel Scuturel, Frida Castibaldi, Edmond Ştiucă, Nicodim Dămbălău şi alţi cetăţeni cu nume demne de tot respectul. Un real dilatat pînă se face praf. Zicea Torsan pe undeva că e suficient să te uiţi la un om şi să-ţi dai seama că fiecare gest al lui rupt din context, privit cu atenţie maniacală, începe să pară ilogic, tălîmb. Totuşi Călin Torsan greşeşte cu cartea asta în mai multe privinţe. Odată că te face să rîzi ca un iresponsabil. Apoi i se pare totul atît de absurd şi bicisnic în jur că din hăhăială dai în depresie. Şi mai greşeşte pentru că orice formă de publicitate a textelor pe care le produce i se pare degradantă, absurdă. Aşa cum sînt şi personajele născocite de el în volum. În loc să cocoloşească vreo cîţiva critici, el şi-a dăruit cartea prietenilor şi tare mă tem să nu treacă neobservat volumul ăsta atipic scris într-o arhivă degerată de la etajul patru al Muzeului Ţăranului Român. Acolo lucrează Călin Torsan şi scriind la o aşa înălţime şi la temperaturi aşa meschine e foarte clar de ce cresc şansele ca lumea să ţi se pară un balamuc. Sau o şcoală de mucenici.