Satantango (fragment)

12 august 2015   La zi în cultură

Satantango

Într-o dimineaţă de la sfîrşitul lui octombrie, cu puţin timp înainte ca primele picături ale ploilor de toamnă, ploi necruţător de lungi, să fi căzut pe solul arid, crăpat, din partea de vest a coloniei (pentru ca apoi, pînă la primul ger mai serios, marea de noroi ce duhnea să facă de neumblat drumurile în pantă, devenind astfel inaccesibil inclusiv oraşul), Futaki se trezi în dangăt de clopot. Capela cea mai apropiată era la 4 km, în direcţia sud-vest, pe bătrînul răzor Hochmeiss, o construcţie părăsită care nu numai că nu avea clopot, dar în timpul războiului i se dărîmase şi turnul, iar oraşul era prea departe pentru ca de acolo să se fi auzit ceva. De altfel, acest dangăt de clopot, de o solemnitate metalică, sonoră, nu i se părea c-ar fi fost îndepărtat, mai degrabă parcă l-ar fi tîrît cu sine vîntul, de undeva de foarte aproape („Parcă dinspre moară…“). Se ridică în coate pe pernă să poată privi prin fereastra de la bucătărie, cît o gaură de şoarece, dar dincolo de geamul aburit pe jumătate, colonia, în albăstriul zorilor şi-n dangătul de clopot ce părea că se domoleşte, era încă mută şi nemişcată: pe partea cealaltă se vedeau casele distanţate una de cealaltă şi doar din cea a doctorului se prelingea lumină prin fereastra cu perdelele trase, dar numai pentru că de ani de zile locuitorul ei nu putea să doarmă în întuneric. Îşi reţinu respiraţia ca-n refluxul dangătului de clopot să nu piardă nici măcar un sunet deviat, fiindcă voia să afle care-i adevărul („Precis că dormi încă, Futaki…“), iar pentru asta avea nevoie de fiecare sunet, chiar dacă unele erau atît de orfane. Cu paşii lui pisiceşti, legendar de moi, merse la fereastră şchiopătînd pe cimentul bucătăriei, rece ca gheaţa („Dar nimeni nu-i treaz? N-aude nimeni? Nimeni altcineva?“), deschise oblonul şi se aplecă în afară. Îl izbi aerul aspru, umed, îşi închise pentru o clipă ochii; dar în liniştea tot mai profundă, accentuată de cîntatul cocoşilor, lătratul îndepărtat al cîinilor şi vîjîitul neîndurător al vîntului tăios dezlănţuit cu cîteva minute mai devreme, în zadar îşi tot ciulea urechile, în afară de bătăile înăbuşite ale propriei inimi nu auzea nimic, parcă totul ar fi fost doar un joc macabru al picotelii, parcă („…ar dori cineva să mă sperie“).  Privi cu tristeţe cerul sinistru, resturile pîrjolite ale verii invadate de lăcuste, şi avu dintr-odată revelaţia felului în care trece primăvara, vara, toamna şi iarna peste aceleaşi crengi uscate ale salcîmilor, simţind cum timpul, un măscărici în sfera nemişcată a eternităţii, ademenind vicioasele linii satanice peste hîrtoapele haosului şi creînd înălţimea, trece nebunia drept necesitate… şi se văzu pe sine chinuindu-se într-o ultimă crispare pe crucea de lemn a leagănului şi a sicriului, pentru ca-n final, despuiat de tot şi de toate – fără trese şi decoraţii –, să ajungă, în rînjetul unei sentinţe ce pocneşte uscat şi al harnicilor jupuitori de piei, pe mîna spălătorilor de morţi, unde apoi va trebui să vadă, într-un mod necruţător, măsura lucrurilor umane, fără ca măcar o singură potecă să-l conducă înapoi, pentru că atunci o să-i fie clar deja şi faptul că intrase într-o partidă cu jucători necinstiţi, rezultatul fiind decis de mult, în finalul căreia i se va fura pînă şi ultima armă, speranţa că odată ajunge şi el acasă. Îşi întoarse capul într-o parte, spre clădirile aflate în partea de răsărit a coloniei, odinioară aglomerate şi gălăgioase, acum dărăpănate şi părăsite, şi privi cu o atenţie amară cum primele raze ale soarelui buhăit, roşiatic pătrund printre grinzile acoperişului jumulit al unei case ţărăneşti aflate în paragină. „În cele din urmă ar trebui să decid. Nu pot să rămîn aici.“ Se cuibări sub plapuma caldă, îşi aşeză capul pe braţ, dar nu reuşi să-şi închidă ochii: îl îngrozea dangătul macabru al clopotului, dar mai cu seamă liniştea asta pogorîtă subit, muţenia asta ameninţătoare, simţind că acum chiar se poate întîmpla orice. Dar nici o mişcare, la fel cum şi el rămase nemişcat în pat pînă cînd, la un moment dat, între obiectele tăcute din jurul lui se declanşă un dialog nervos (bufetul a început să trosnească, cratiţa să zdrăngăne, o farfurie de porţelan a alunecat la locul ei), atunci se întoarse subit, cu spatele la transpiraţia ce se răspîndea din madam Schmidt, pipăi cu o mînă paharul cu apă pregătit lîngă pat, golindu-l dintr-o înghiţitură. Simţi cum, aproape instantaneu, s-a şi eliberat din chingile spaimei copilăreşti; oftă, îşi şterse fruntea transpirată şi, ştiind că Schmidt şi Kráner abia acum adună dobitoacele ca să le ducă apoi de pe Szikes la grajdul Gospodăriei aflate spre miazănoapte de colonie, ca apoi să-şi primească, în sfîrşit, banii reveniţi pentru cele opt luni amarnice, deci, că vor mai trece cîteva ore pînă ajung acasă, se hotărî să încerce să mai doarmă puţin. Îşi închise ochii, se întoarse pe o rînă, o îmbrăţişă pe femeie şi aproape că-i reuşi deja să adoarmă cînd iar auzi dangătul de clopot. „În ’mnezeii mă-sii!“ Dădu plapuma la o parte, dar în clipa în care atinse cu picioarele goale, pline de noduri, cimentul bucătăriei, sunetul încetă subit, parcă („ar fi făcut cineva un semn…“). Stătea gîrbovit pe marginea patului, îşi împreună mîinile a rugăciune, apoi privirea i se opri pe paharul gol; avea gîtlejul uscat, îl ustura piciorul drept şi nu mai îndrăznea să se culce, dar nici să se scoale. „Cel tîrziu mîine pornesc.“ Privi, rînd pe rînd, spre obiectele care mai puteau fi folosite cît de cît, aflate în bucătăria pustie, la soba de gătit jegoasă, plină de resturi de mîncare şi untură arsă, la coşul cu mînerul rupt, înghesuit sub sobă, la masa cu un picior şchiop, la icoanele pline de praf, agăţate pe perete, la cratiţele şi oalele aşezate claie peste grămadă, în colţul de lîngă uşă, apoi se întoarse spre fereastra mică, prin care pătrundea deja din plin lumina, şi văzu crengile golaşe ale salcîmului, aplecate înspre fereastră, acoperişul surpat de la casa familiei Halics, hornul înclinat, fumul ce se revărsa prin ăsta, şi-şi spuse: „Îmi iau partea şi încă în seara asta!… Cel tîrziu mîine. Mîine dimineaţă.“ „Vai, doamne!“ se trezi speriată lîngă el madam Schmidt; îngrozită, îşi plimbă de jur-împrejur privirea disperată, gîfîi, sînii îi săltau în dreapta şi-n stînga, apoi, cînd îşi dădu seama că tot ce o înconjoară îi era cunoscut, oftă uşurată şi se întinse înapoi pe pernă. „Ce-i, ai visat ceva urît?“ – întrebă Futaki. Madam Schmidt avea ochii, încă speriaţi, aţintiţi în tavan.  „Dumnezeule mare, ceva foarte urît!“ Oftă iar şi-şi puse mîna în dreptul inimii. „Păi, aşa ceva, eu!… Imaginează-ţi… Stăteam în cameră şi… la un moment dat cineva a început să bată în fereastră. N-am îndrăznit s-o deschid, m-am pitit în dreptul ei şi m-am uitat prin perdea. I-am văzut doar spatele, pentru că deja zdrăngănea clanţa… apoi s-a întors pentru o clipă şi i-am văzut şi gura, cum urla, dar nu înţelegeam ce… avea mutra plină de ţepi şi parcă ochii i-ar fi fost din sticlă… era îngrozitor… Apoi mi-am amintit că aseară n-am răsucit de două ori cheia în broască, numai o dată, dar ştiam că pînă să ajung acolo deja ar fi fost prea tîrziu… aşa că am trîntit repede uşa de la bucătărie, dar atunci mi-am amintit că nu ştiu unde-i cheia… Aş fi vrut să strig, dar nu puteam scoate nici un sunet. Apoi… nu-mi amintesc… din ce cauză, dar… deodată madam Halics se uita prin fereastră şi rînjea… ştii cum e cînd rînjeşte?…  Carevasăzică se holba în bucătărie… apoi, nu ştiu cum se face… a şi dispărut… dar atunci deja ăla, afară, lovea în uşă cu picioarele, ştiam că peste un minut o forţează şi intră, atunci mi-am amintit de cuţitul pentru pîine, am fugit repede la bufet, dar s-a înţepenit sertarul, iar eu continuam să-l tot trag… simţeam că mor de frică… apoi am auzit o bufnitură puternică la uşa de la intrare, şi că acel cineva intră deja pe coridor… sertarul încă n-am reuşit să-l trag… era deja în dreptul uşii de la bucătărie… pînă la urmă am reuşit să trag sertarul, am înşfăcat cuţitul… ăla se apropia gesticulînd… dar nu ştiu… la un moment dat era deja la colţ, sub fereastră… o, da, avea la el o mulţime de cratiţe albastre şi roşii, astea toate s-au împrăştiat prin bucătărie… atunci am simţit că se mişcă duşumeaua sub picioare şi, imaginează-ţi, a pornit toată bucătăria, ca o maşină… apoi nu mai ştiu ce a fost…“ – îşi încheie povestea şi rîse uşurată. „Frumos ne şade, asta zic şi eu!“ îşi bîţîi capul Futaki. „Iar eu, imaginează-ţi, m-am trezit că bate clopotul…“ „Ce anume?! Dangăt de clopot? Unde?“ se uită la el uimită femeia. „Păi, asta nu înţeleg nici eu. Pe deasupra de două ori, una după alta…“ – continuă Futaki. „Pînă la urmă o să înnebuneşti…“ îşi bîţîi capul şi madam Schmidt. „Sau poate a fost doar un vis, nu ştiu…“ – bombăni neliniştit Futaki. „Fii numai atentă, azi se întîmplă ceva…“ Femeia îi întoarse furioasă spatele. „Mereu zici asta, chiar că ar fi timpul să termini odată!“ – spuse femeia.  

Anamaria Pop (1952-2015) a absolvit Facultatea de Ziaristică din Bucureşti în 1979. Între 1999-2001 a fost directorul Institutului Cultural Român la Budapesta. A publicat volume de versuri – Castelul din siclame albe (1972), Pasul corbilor (1980), Corida (1983), Trăgătorul la ţintă (1999) – şi are un palmares impresionant de traduceri din literatura maghiară în limba română. În ultimii zece ani, numai Editura Curtea Veche Publishing a publicat, în traducerea Anamariei Pop, următoarele cărţi: Moştenirea Eszterei, Turneu la Bolzano şi Lumînările ard pînă la capăt – toate de Sándor Márai; Verbele auxiliare ale inimii, O femeie, Harmonia Caelestis, Ediţie revăzută, Rubens şi femeile neeuclidiene, La început eram încă un om normal, Nici o artă, Fancsiko şi Pinta – toate de Péter Esterházy; EUTELIA – EUTANASIA de László Bitó; Rănile bătrînului continent şi Apocalipsa memoriilor, vol. I & II, de Péter Nádas; Ruleta maghiară. Convorbiri cu Marko Bela de Korossi P. Jozsef. Pentru traducerile sale, Anamaria Pop a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din România, de Pen Club din Ungaria şi de Fundaţia „Déry Tibor“ din Budapesta.

Foto: adevarul.ro

Mai multe