Săptămîna florentină
La turismul cultural am ajuns tîrziu. După ce am trecut de 50 de ani. Pînă atunci, tot ce era timp liber se asocia, compensator, pentru noi – oamenii care-şi cîştigau cultural existenţa – exclusiv cu natura, cu fervorile senzoriale şi setea de urcuş în aerul tare al înălţimilor. Lipsit de organ pentru mare şi film, fanatic al muntelui şi teatrului, detestînd dezrădăcinarea şi venerînd rînduiala rurală, am ajuns cu greu să prefer cutreierul sclifosit prin cele străinătăţuri unei suave aţipeli de amiază în fînul de pe Măgura Vîlcii, unei serafice partide de pescuit, vreunei năpraznice coborîri prin Valea Cerbului, unei căţărări făgărăşene, ori unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintîi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară.
Dar uite că totul se răzbună şi, de la un timp, observ că ne încumetăm tot mai abitir, înhămaţi la ghidul turistic, să hălăduim prin muzee europene, prin catedrale, provincii şi cartiere pitoreşti, de-a lungul Senei şi Vltavei, pe Teju, Main şi Arno (Tania şi pe Tamisa), colecţionînd cu excitaţie juvenilă informaţii năstruşnice, imagini hipnotice, senzaţii nebănuite, alături de cogitaţiuni savante, fie şi la botul calului.
Şi – Doamne! – ce bine mi-a prins pe patul de spital derularea obsesivă, anesteziantă şi vindecătoare cît cuprinde, a stop-cadrelor herborizate cu grijă benedictină la cutiuţa cu nostalgii!
Muzeul jucăriilor din Praga şi al trăsurilor din Lisabona. Fadoul din cîrciumele Alfamei. Liniştea disciplinată din banlieue-rile Genevei. Forfota pestriţă de pe Podul Rialto. Nostalgia turnului Belem, stîncile aspre de la Cabo da Roca, divina absenţă a tavanului de la Batalha şi dulceaţa goticului manuelin. Strahov-ul, Mala Strana, Place des Vosges, scîrţîitul melancolic al treptelor în Casa Goethe din Frankfurt. Refluxul magnific de la Boulogne sur Mer. Străduţele insomniilor cioraniene din Sibiu şi Răşinari. Cerul de la Sf. Gheorghe-Deltă, literalmente acoperit de aripile pelicanilor şi berzelor. Răceala emfatică, geometric-agasantă a Vienei faţă de liniştea feciorelnică a Hurezilor şi clopotele copleşitoare ale Putnei. Urîciunea ploioasă din Bruxelles, magia carnavalescă a Veneţiei, orgoliul pieptos dar steril al Budapestei, calvados-ul rece sirotat în Piaţa din Lille şi buna răceală a pereţilor catedralei din Cisnădioara. Negritudinea angoasantă, pe cît de ameninţătoare, pe atît de excitantă, din marché aux puces-urile pariziene. Reveriile resemnate din Vysˇehrad şi Place du Tertre, din Coimbra, Sighişoara, şi Jardin du Luxembourg... Toate îmi valsau narcotic pe sub pleoapele închise de frică, în rezerva de la Urgenţă, înaintea operaţiei şi-a săptămînilor de penitenţă, avid căptuşite în convingerea că măcar ele or să dispară odată cu mine, precum bietele animăluţe îngropate de vii în mormintele faraonilor.
Aşa se face că, anul ăsta, în loc să-mi năpăstuiesc soţia la aniversară cu aceleaşi cadouri domestice din ultimul sfert de veac – textile, cosmetice, bibliofilie, bucătăriceli, grădinărie, giumbuşlucuri fals-joviale şi alte consumabile afanisite – am recurs la varianta masculin-boierească, grea ca un ghiul, strălucitoare şi arătoasă ca un cîmp heraldic din meciul ghelfilor cu ghibelinii: o săptămînă de Florenţa (pardon, Firenze) başca Siena şi Pisa, cu cămăruţa la zece paşi de Piazza della Signoria.
Prea ne vorbise toată lumea de soarele dulce al Toscanei, de ţinutul Chianti-ului, al Medici-lor, al lui Dante, Machiavelli şi-al Sfîntului Francisc, al lui Vasari, Bruneleschi, Donatello, de faptul că „abia ajuns acolo vei înţelege cît ne-au malformat manualele de istorie comuniste şi că, prin urmare, Evul Mediu n-a fost nici pe departe aşa de întunecat şi nici Renaşterea aşa de luminos-inocentă precum o declară dumnealor, cu vinovatul tezism al făcătorilor de marionete“.
Drept pentru care am umblat feeric-holbaţi cîte opt ore pe zi, de ne-au intrat picioarele în gît, de la Dom, Baptisteriu şi Campanila lui Giotto (cu toate sutele de trepte religios urcate) pînă la splendoarea benedictină de la San Miniato, trecînd prin San Marco, Santa Croce, San Lorenzo, Santa Maria Novella şi Orsanmichele, prin ziua de Pitti şi Boboli, ziua de Uffizzi şi dimineaţa tulburătorului tangaj din turnul din Pisa (unde, tot urcînd, parcă valsam pe valuri cu căpitanul Ahab după Moby Dick), pe la mormintele lui Machiavelli, Galileo Galilei, Michelangelo, Savonarola, Rossini, Alfieri, Foscolo, cu tot cu jerpelirea oficială care este Palazzo Vecchio, dar şi cu închipuirile blazonate de pe Via di Maggio, kitsch-ul aurit de pe Ponte dell Vecchio, plăcile memoriale „Elisabeta“ Browning, Andrei Tarkovski sau Robert James Lowell, oscilînd între pictura lui Philippo Lippi şi-o bisteca alla florentina, între Botticelli, Cimabue, Leonardo, Ghirlandaio şi-o porţie de spaghetti alla carbonara, între minunatul Fra Beata Angelico, cavoul familiei Franco Zeffirelli de la San Miniato şi-o pizza 4 formaggio.
Nimic mai străin de firea mea decît mania pensionarului birocratico-vampirizant, care-a adunat toată viaţa bani pentru a-şi bifa scrupulos în carneţel, înainte de apoplexie, vedetele istorice, arhitecturale şi estetice ale Europei, Americii sau Asiei. Eurocentric, fascinat de umanitate, antropologie şi etnopsihologie, am luat întotdeauna călătoria prin trecut ca un travesti al coborîrii în prezent, astfel încît, pentru mine, fiecare trecere dincolo devine o petrecere dincoace.
Cum se întîmplă asta – o să vedeţi săptămîna viitoare.
Dan C. Mihăilescu este critic literar.