Să priveşti un gheţar în ochii săi verzi-azurii

Am aflat pentru prima oară de Canada din atlasele copilăriei, pe care mama, în înţelepciunea ei pedagogică, mi le cumpăra nesmintit. Mai apoi am aflat de la Gellu Naum, poetul căruia i se sărbătoreşte anul acesta centenarul, şi de la al său Apolodor din Labrador, dintr-o carte colorată şi haioasă – pe care, alături de

, fără poze explicite, dar cu imagini ale optimismului, am venerat-o, pur şi simplu. Nu am ajuns încă nici în Ţara de Foc, nici în Labrador, ca să refac traseul imaginar al copilăriei, iar în Canada am ajuns pe cealaltă coastă, în vest. Dar a fost un început foarte bun. 

În excursia organizată în acel interval, am vizitat Munţii Stîncoşi, Alberta şi, după aceea, în Columbia Britanică, mi-nu-na-tul Vancouver. Dar acum aş vrea să scriu un pic despre Munţii Stîncoşi şi gheţarii săi de poveste. 

Nu am ajuns în Canada în cel mai fericit moment al vieţii, dar am ajuns cînd trebuia. Cu viza e destul de complicat, pe alocuri chiar un pic suprarealist, e o ţară foarte scumpă, nu aş fi putut ajunge dacă nu aş fi mers din

. Excursia a început cu un autocar din acelea mari, care domină şoselele transcontinentale americane. De fapt, dacă aş fi avut posibilitatea să aleg, aş fi parcurs acest magnific drum într-un TIR din acelea ireal de mari, americane. Sau pe motociclete/biciclete (atunci eram mai pregătit fizic pentru asta) sau într-o decapotabilă vintage, că, deh, literaţii sînt nişte specii incurabile. 

E greu de concurat cu senzaţia de libertate pe care o şosea interminabilă şi de multe ori goală, printre munţi aceia înalţi, ţi-o lasă. Cînd nu era goală, putea fi populată de căprioare care se opreau fără nici o reţinere sau speriate de claxoane isterice în tot traficul, atît cît era, ca să mănînce ce mai picase de prin camioane. Cu familii de grizzly sau elani singuratici printre arbuştii de la malul unor rîuri. Acolo, în ţara cea mai firească pe care am avut şansa să o vizitez pînă acum, National Geographic şi Animal Planet nu au nevoie de nici o regie specială, de nici un scenariu cu tufe în poziţii de mimoză verde, autenticitatea îţi ciocăne firesc în retină. 

Dar cel mai mult mi-au plăcut gheţarii şi apele lor glaciale. Nu ştiu ce-ar zice un

, dar cred că, atunci cînd temperaturile interne sînt prea intense, să vezi de aproape un gheţar face bine la casa omului. Am urcat la unul cu un hibrid, un minivan/mocăniţă pe şenile de tanc, care-şi făcea loc printre gheţuri încet, foarte încet, cît să nu-i tulbure liniştea. O linişte a micilor fire de apă, cu reflexe albăstrii, care izvorau de sub gheaţă. Dacă sus au această nuanţă, mai jos, la poale – în rîurile şi lacurile ce se formează din apă şi nisip în turbioane –, au o fantastică nuanţă verde-azurie, cum poate doar în apele calde, de pe lîngă insule însorite mediteraneene sau tropicale, mai poţi vedea. 

Aşa am ajuns să văd lacul Peyto, cu forma lui în oglindă cu o stea/cometă, cu turişti din toată lumea, cu aproape irealii Amish alunecînd în rochiile lor albastre (femeile) şi în redingotele lor negre (bărbaţii) printre adidaşii Costco ai adolescenţilor

lacul Louise – după numele celei de-a patra fiice a reginei Victoria –, situat ca într-o căldare făcută de un tsunami, pe locul fostului gheţar Victoria; canionul Maligne, parcul Japer şi rîul din valea cu acelaşi nume cu intensităţi ficţionale – Athabasca. Şi Munţii Stîncoşi au nume de oameni: muntele Whyte, după William White, cel care a fost directorul liniei feroviare Canadian Pacific, muntele Agnes, de la Susan Agnes Macdonald, soţia primului conducător canadian, muntele Niblock, de la John Niblock, vicepreşedintele aceleiaşi companii. Sau de sfinţi, patroni sprituali ai locurilor de origine ale unor primi responsabili locali, precum cel de la Louise, muntele Sf. Piran, protectorul Cornwall-ului englez. Sentimentul acesta de acasă bine integrat, în ţara cu imigranţi din toată lumea, avea să mi se confirme şi la Vancouver, în casele cu arhitectură ucraineană, sau în Banf, cu ale sale chalet-uri. În respectul pentru localnici, ca în nordicul cel bun. 

Chiar dacă, în general, e important cum te uiţi la un loc, chiar dacă temperaturile sînt destul de joase acolo, Canada e un loc cald pentru suflet. America, America…  

Foto: B. Tănase