S-a dansat frumos. Dar unde-s cărţile?

După ce în anii trecuţi invitate de onoare ale Tîrgului de Carte de la Frankfurt au fost culturi mari, precum Argentina, China, Turcia sau India, anul acesta a venit rîndul Noii Zeelande să obţină acest statut. Programul ţării invitate este menit să atragă atenţia asupra unei ţări sau a unei culturi. Iar de această dată, programul naşte controverse încă înainte de a fi lansat. Ţara invitată e Noua Zeelandă. Iar guvernul acestei ţări şi-a propus să popularizeze la Frankfurt cultura şi limba indigene. Cele doar 70 de titluri noi traduse şi publicate anul acesta în Germania sînt grăitoare pentru vizibilitatea scăzută a acestei culturi. Există, desigur, şi cîţiva autori cunoscuţi în Germania şi în restul lumii (Katherine Mansfield, Janet Frame, Frank Sargeson, Patricia Grace), însă ei scriu în limba engleză, aşa că e oarecum normal ca şi cărţile lor să aibă vizibilitate internaţională. În schimb, din maori, limba indigenă, nu s-a tradus mai nimic. Iată cîteva impresii culese de prin presa germană, despre prezenţa ţării-invitate la Buchmesse:

● Limba maori de abia şi-a „inventat“ forma scrisă, în ultimele cîteva decenii; nu are încă o ortografie clară – vorbitorii sînt mai numeroşi decît cei care ştiu s-o scrie, dar nici ei nu sînt mulţi, doar vreo 200.000. Producţia de carte în limba maori e extrem de scăzută. Cele mai multe cărţi scrise în această limbă sînt ghiduri de călătorie, mici monografii, cărţi de bucate. Literatura maori se rezumă la cîteva poveşti populare transcrise în „limba literară“ – transcrierea fiind în sine considerată muncă de creaţie (nu doar cercetare etnologică), de vreme ce povestitorii înşişi sînt nevoiţi să inventeze semne pentru a pune în cuvinte cele povestite de băştinaşi. Sună romantic, însă la Frankfurt oamenii sînt mai degrabă pragmatici. Dincolo de exotism, ce ar mai avea de oferit această ţară, pieţei internaţionale de carte? Şi, în definitiv, se poate vorbi de piaţă de carte dacă ne referim doar la această cultură maori, care încă mai rămîne de descoperit? Noua Zeelandă vrea să se afirme ca putere culturală şi literară, nu prin cărţile în engleză, ci prin această literatură încă nescrisă.

● Cum e vorba de o cultură orală, nu s-au prezentat prea multe cărţi. Pavilionul semăna, dacă ar fi să dăm crezare descrierilor din presă, mai degrabă cu halele unui muzeu de istorie naturală. N-au lipsit nici ansamblurile folclorice. S-a dansat frumos. Dar unde-s cărţile?

● Literatura e marfă de import în Noua Zeelandă. Practic, la o carte scrisă de un autor local există cel puţin 12 alte cărţi scrise de „străini“. Prin prezenţa la Frankfurt, ministerul culturii speră să-i încurajeze pe autorii neozeelandezi să scrie mai mult (prin promisiunea promovării externe) şi să obţină eventual şi nişte cifre la „export“. Poate e o ambiţie cam mare...

● „Comoara noastră nu se află sub picioare, ci între urechi“ – aşa a spus ministrul de externe al Noii Zeelande în discursul prin care a inagurat pavilionul principal al ţării invitate la Tîrgul de Carte. Aproape nimeni n-a înţeles ce vrea să zică – s-a presupus că e o eroare de traducere. Ministrul – de origine maori – îşi rostise discursul în engleză, o limbă pe care, se pare, n-o stăpînea prea bine. Translatorul – care nu ştia maori – a tradus în germană ce-a înţeles din engleza aproximativă. A fost suficient de amuzat cît să producă o ediţie specială, dedicată culturii maori, a revistei satirice Titanic.

● Cel mai puternic element al brandului de ţară Noua Zeelandă e, se pare, filmul Stăpînul inelelor realizat de Peter Jackson după trilogia lui J.R.R. Tolkien. În 1999, cînd s-a turnat filmul, aproape o jumătate din populaţia activă a ţării a fost implicată într-un fel sau altul. Voluntari ai armatei au reparat drumurile, mii de oameni au făcut figuraţie, zeci de firme au realizat decoruri, costume şi alte servicii conexe pentru producţie. Filmul aduce statului în jur de trei miliarde de euro pe an. Milioane de oameni au văzut scenele filmate acolo şi identifică clişeistic verdele neozeelandez. Tolkien însuşi n-a fost niciodată în Noua Zeelandă. Iar peisajele de acolo sînt doar decor pentru filmul lui Jackson.

● Aşa marginală cum este, cultura maori a reuşit, totuşi, să atragă atenţia la Frankfurt. Dacă nu prin exotism sau cine ştie ce descoperiri literare, atunci măcar prin acest joc paradoxal al distanţelor şi proximităţii. Se pare că pe aeroportul din Wellington, capitala statului insular, e instalată o inscripţie mare: „Welcome to Middle-Earth“. Carevasăzică, aterizezi la marginea lumii, după nu ştiu cîte ore de zbor, şi eşti întîmpinat cu vestea că ai ajuns la buricul pămîntului. Plecînd de acolo, din acel centru al universului, probabil că neozeelandezilor li s-a părut că Frankfurt e un fel de periferie. O margine de lume centrală pentru piaţa de carte.

Foto: A. Weirauch