Roy Lichtenstein la Paris

Probabil e hitul acestei veri în Franţa: expoziţia Roy Lichtenstein. Une retrospective de la Centre Pompidou – unul dintre cele mai interesante evenimente din domeniul artelor vizuale de la Paris. Expoziţia Roy Lichtenstein de la Paris vine în siajul altor trei mari retrospective ale artistului, organizate anul acesta la Chicago, la Washington şi – ultima şi cea mai mare – la Tate Modern din Londra. Nucleul este constituit, bineînţeles, din aceleaşi lucrări (nu lipseşte nici o operă majoră), însă se pare că expoziţia pariziană, chiar dacă însumînd mai puţine obiecte decît precedentele, e cea mai reuşită. Ea demonstrează, după cum se afirmă într-o cronică din Le monde, că, uneori, discursul curatorial poate fi mai important chiar decît opera, că cel care expune e deasupra celui expus. La Centre Pompidou, curatoarea Camille Morineau a avut la dispoziţie un spaţiu mai mic şi a ales în consecinţă: s-a concentrat doar pe tablourile cele mai cunoscute, dar a introdus, în schimb, şi cîteva sculpuri şi – mai ales – lucrări de grafică (absente în expoziţiile din SUA şi din capitala Marii Britanii). Or, tocmai în lucrările de grafică, de mici dimensiuni, se găseşte geniul acestui artist, în subtilitatea cu care a combinat stilurile, suporturile şi metodele în colaje, în ironia minimalistă. Aceste lucrări sînt poate mai puţin spectaculoase decît picturile mari, dar nu mai puţin valoroase – notează Le Monde.  

Expoziţia din Franţa este semnificativă şi pentru că artistul însuşi s-a format, în tinereţe, aici. Roy Lichtenstein a vizitat pentru prima dată Parisul în 1945. Soldat american, a fost imediat cucerit de ce a găsit la Luvru. 15 ani mai tîrziu, este deja un artist cunoscut, atît în SUA, cît şi în Franţa. Expoziţia urmăreşte parcursul artistului, căutările sale, de la primele picturi pînă la lucrările de la începutul anilor ’90. La fel ca Andy Warhol şi ca alţi artişti pop-art, opera lui Roy Lichtenstein a fost puternic marcată de industrializare şi de societatea de consum, de publicitate şi de cinematografie. Tablourile sale au devenit la fel de iconice ca imaginile pe care şi le-a luat drept model pentru a le picta pe pînză: produse seriale, de larg consum, secvenţe de film, căsuţe din benzile desenate.  

Arta sa se inspiră în mare parte din aceste stereotipuri ale societăţii de consum, dar merge mai departe, postulînd, nu fără ironie, că pictura (grafica, sculptura etc.) este ea însăşi un domeniu al producţiei, sau invers, că pictura copiată după (sau inspirată de) reclame e Artă cu majusculă. „Vreau ca pictura mea să pară că a fost programată. Vreau să ascund urmele mîinii mele“ – nota Lichtenstein în anii ’60. Dacă prima parte a „programului“ său i-a ieşit pe deplin, a doua a rămas neîndeplinită: căci mîna artistului se vede chiar şi în cele mai iscusite încercări de travestire. Cînd reproduce, într-un stil pointilist, de bandă desenată, scene iconice din cinema; cînd pictează, schimbînd spectrul de culoare, o lucrare a lui Picasso; cînd sculptează figura-clişeu a femeii casnice americane; cînd se face că desenează miniaturi chinezeşti – stilul lui Roy Lichtenstein e inconfundabil. Ceea ce salvează, totuşi, „urmele mîinii“, e faptul că artistul pare că nu se ia niciodată prea în serios: e mereu detaşat faţă de obiect şi faţă de subiect. Nici urmă de încrîncenare în (auto)ironiile sale.

Expoziţia de la Paris – intitulată, foarte potrivit, „o retrospectivă“ – nu are ambiţiile unui blockbuster şi nici nu-şi propune să fie exhaustivă. La fel cum, dacă în benzile desenate decupezi şi rearanjezi căsuţele pentru a spune altă poveste, şi parcursul lui Roy Lichtenstein poate fi spus altfel, în funcţie de cum îi alegi şi ordonezi lucrările.