România, ”tablă de materii”
„România se bazează pe un cod de individualism cinic şi mitocan, de mită şi minciună.“ Aici domină „bunul-plac absurd şi corupţia în administraţie; incompetenţă şi lipsă generală de specialişti în mai toate domeniile; emigrarea masivă a forţelor de muncă de valoare; discreditarea oricui prin mass-media; dispreţ total pentru morală şi afişarea grozavă a mitocăniei; kitsch grosolan în loc de cultură; violenţă în moravuri, în familie, pe stradă, în trafic; lipsă de acoperire a oricărei promisiuni; jaf al instituţiilor publice; degradare incredibilă a învăţămîntului; generalizarea pilelor sau chiar a cumpărării titlurilor; ignorarea oricărei tradiţii sau continuităţi, în ciuda unui naţionalism de operetă“.
„Cred că Transilvania o va lua înaintea celorlalte regiuni (...) Cred că diferenţele dintre bogaţi şi săraci se vor adînci, iar statul nu va interveni, căci la noi nu există cultura respectului pentru cel vîrstnic sau sărac. Oamenii nu îi respectă pe oameni.“
„Faţă de străinătate, cel mai mult mă deranjează aici lipsa de respect faţă de regulile scrise.“
„Sîntem campioni la afişarea verbală sau nonverbală a nemulţumirilor (de fapt sîntem o naţiune de cîrcotaşi veşnic nemulţumiţi), dar cînd vine vorba de exteriorizarea bucuriilor nu ştim s-o facem la fel de bine.“ „Numărul de maşini parcate pe trotuar: simptom al unei boli mult mai grave – o administraţie centrală depăşită total de evoluţia societăţii (...) Elitele sînt disonante de restul societăţii. Corupţia deranjează, doare şi răneşte (...) Dorinţa de autovictimizare a multor români – un defect drăguţ şi aproape insuportabil – face ca orice altă ţară să fie privită prin ochelari roz. Simultan, mărim defectele societăţii pe care o construim. Blamarea României de către români rămîne un sport naţional. Principalul defect al societăţii româneşti este că românii cred că există defecte care se aplică exclusiv românilor. Acest colectivism sociologic păgubos împiedică o examinare reală a României. (...) O puternică încărcătură negativă marchează fiecare antrepriză, fiecare discuţie sau reflecţie despre viitorul ţării. Refuzăm normalitatea, ne afirmăm unicitatea şi specificitatea în rău, haos sau rea-voinţă. Această perspectivă fundamentează o frică contemplativă pe termen scurt şi distructivă pe termen lung.“
„În Praga nu scrie nimeni cu spray pe Universitate, în Ungaria ţăranii nu şi-au furat singuri dalele din canalele de irigaţie, în Bulgaria nu plăteşte nimeni laptele autohton mai scump decît laptele importat din Franţa. Slovenia este singura ţară din lume cu două ministere ale Educaţiei, iar Albania are mai mulţi studenţi în universităţi din Italia – şi care se întorc – decît studenţi în propriile universităţi. În Belgia, Olanda, Ţările nordice, învăţămîntul bilingv a devenit o regulă, iar în Danemarca cea mai mare parte a populaţiei este obligată să urmeze cursuri de perfecţionare a cunoştinţelor la fiecare cîţiva ani. În România avem grad de penetrare 110% a telefoniei mobile, dar avem o jumătate din populaţie care nu poate scrie corect în limba maternă. Avem lapte unguresc mai ieftin decît cel românesc, pîine mai scumpă ca la Paris şi oameni cu dilema matinală dacă să ia Mercedes-ul sau Audi-ul.“ „România pare că mă condiţionează să mă aştept la ce-i mai rău de la noi înşine, în loc de ceva bun. O condiţionare negativă, autoindusă şi autodistructivă.“
„Cel mai mare inamic al nostru a fost şi este suspiciunea.“
„Intransigenţa este ingredientul lipsă în plămada românească. Motivul pentru care, după 20 de ani, încă nu avem instituţii este că nu sîntem dispuşi să «îngheţăm» nici o regulă. Într-o lume normală, regula se aplică aidoma pentru vlădică şi pentru opincă. Dar la noi vine mereu cîte un vlădică nou şi mereu facem excepţii. De ce? Pentru că nu vrem să «supărăm» pe nimeni.“
„Degradarea lentă şi neglijarea patrimoniului naţional mă indignează cu adevărat, construirea unor edificii revoltătoare arhitectural, defrişarea pădurilor, nepăsarea oamenilor şi lăcomia.“
„Un popor mai egoist decît acesta n-am întîlnit. Asta este o societate care nu gîndeşte dincolo de propriul gard.“
„Ce mă contrariază cel mai mult este improvizaţia de ultimă oră. Este imposibil să-i faci pe români să muncească ordonat. De aceea merg lucrurile atît de haotic aici, de aceea suferim de sărăcie, din cauza dezordinii.“
„Sîntem şmecheri, egoişti, ascunşi, pare o minune cînd întîlneşti pe cineva cu verticalitate...“
Credeţi-mă, mai puteam găsi în cartea recent coordonată de Sandra Pralong (De ce m-am întors în România, Editura Polirom), de care pomeneam aici săptămîna trecută, încă o sută de atari formule şi amaruri urzicante. Sînt reunite 39 de personalităţi de toate vîrstele, din cele mai diverse domenii, de calibre profesionale diferite, care au părăsit, din varii motive, România, acum 60 sau acum 15 ani, şi care s-au reîntors, definitiv sau vremelnic, din 1990 în 2008, cu convingerea că nu e totul pierdut, ci totul de (re)cîştigat. Că fatalismul, mioritismul, manolismul, cîrcoteala sinucigaşă, lenea, zeflemeaua, misologia, improvizaţia perpetuă – pe scurt: masochismul nostru endemic – sînt simptome vindecabile. Inacceptabile, dar de înţeles.
Principesa Margareta a României, Neagu Djuvara, Sorin Alexandrescu, Ion Vianu, Dinu Zamfirescu, Radu Florescu, dar şi Mariana Nicolesco, Mihaela Mihai, Gheorghe Zamfir, Leonard Doroftei, Radu Gabrea, Doru Braia, Adrian Niculescu, Indrei Raţiu, ca şi, desigur, Sandra Pralong însăşi, alături de tineri specialişti în IT, management şi PR, în finanţe, justiţie, media, politici culturale, relaţii internaţionale, şcoliţi la Oxford, Cambridge, Stanford, Paris, Harvard, Yale, New York, Bruxelles, Cleveland, Maryland ş.a.m.d. – contribuie la binevenita combustie menită să resusciteze acel ideal civilizator al paşoptismului, pentru care întoarcerea cu bogăţie spirituală şi morală în ţară era la fel de vitală ca plecarea însetată de cunoaştere. Cum să nu consuni la motto-ul decupat din publicistica lui Andrei Pleşu: „nu cei care pleacă şi rămîn în străinătate reprezintă «fuga creierelor», ci cei care se întorc şi sînt nefolosiţi. Asta e ceva criminal.“!?
Am început, cum se vede, cu partea bisturiului. Săptămîna viitoare urmează sutura şi cicatrizarea. Pentru că toate defectele, viciile, tarele endemice şi neajunsurile etno-istorice îşi găsesc aici contrapartea pozitivă, jovială, expansivă chiar. E de-a dreptul şocant să vezi cum tot cei care au în chip acut conştiinţa moştenirii patologice propun şi antidotul, văzînd simultan partea întunecată şi faţa luminoasă a românităţii.
Fericit cel ce ştie (şi poate) să valorizeze „exerciţiul distanţei“!
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.