România literară

Nr. 27, 8-14 iulie 2011

România literară încearcă să facă un recensămînt al cărţilor de căpătîi. Dosarul ediţiei urmăreşte care au fost cărţile cu adevărat formatoare ale scriitorilor români. Iniţiatorul dezbaterii, Nicolae Manolescu, este primul care răspunde: 

„O carte de căpătîi este totdeauna o carte pe care am citit-o mai demult şi de mai multe ori. Nu e vorba de obicei de un coup de foudre. Ea a «lucrat» o bună bucată de vreme în subconştientul nostru, înainte ca noi să devenim conştienţi de prezenţa ei. Această stare de latenţă poate dura ani şi ani. Cartea de căpătîi nu excelează prin spontaneitate. Acţiunea ei e laborioasă. Ştie să aştepte. Nevoia noastră de ea se coace la foc mic. Şi, într-o bună seară, îşi găseşte locul la căpătîi. E greu de spus dacă ne amintim s-o fi citit într-o împrejurare importantă din trecutul nostru sau într-una absolut banală şi pe care am uitat-o. Dacă e legată de o anumită persoană care a jucat un rol în viaţa noastră şi care ne-a pus-o în mînă sau ne-a vorbit despre ea, atunci e simplu: ceea ce ne-o face familiară este sentimentul pe care persoana cu pricina l-a stîrnit cîndva în noi. Se poate şi s-o fi văzut, cînd începeam să citim, pe noptiera părintească. Sau ca unul dintre părinţi să ne fi citit din ea. Şi, după un timp, să fi vrut să verificăm noi înşine impresia din copilărie. Sau, de ce nu, să fi dat mai tîrziu peste ea într-un raft de bibliotecă, aşa cum dai peste o cunoştinţă veche. Prima mea carte de căpătîi au fost Poveştile lui Andersen. Cînd s-a născut fiul meu, continua să se afle pe noptieră. Aşa se face că povestea care l-a fascinat în copilărie şi pe care i-am citit-o sau spus-o de nenumărate ori, pînă la a o învăţa amîndoi pe dinafară, a fost Scăpărătoarea scriitorului danez.“