Revelionul la cabană
E al treilea revelion pe care-l petrec la cabană în vîrf de munte și am uitat al cîtelea prin vreun loc care implică peisaje montane. Mai în glumă, mai în serios, i-am informat pe cei dragi și apropiați, mai ales pe cel mai drag și mai apropiat, care îmi pune rucsacul în spate și îmi spune senin „nu e greu urcușul“, că să facă bine ca următorul revelion să fie într-o insulă tropicală, cu peștișori colorați și ape turcoaz. Mă alint un pic, că de plăcut îmi place, deși nu-s om de munte în adevăratul sens al cuvîntului. Cabanele au farmecul lor aparte, dat de dormitul la grămadă, condițiile minimale, oamenii prietenoși și poveștile de munte. Ca să nu mai zic de liniște, zăpadă cît vezi cu ochii, prezența nevăzută din povești a vreunui urs ce ar putea apărea, cîinii și pisicile de la cabane și cheful de lectură pe care ți-l dă vinul fiert.
La Cabana Suru, unde am început 2017, e minunat. Cumva, eram toți pentru prima oară acolo, deși „colegii de grup“ au bătut ceva munți. E minunat în primul rînd datorită oamenilor de acolo, care te întîmpină cu bucurie și căldură și fac cam tot ce pot ca să ți fie bine în vîrful muntelui. Despre Bogdan, celebrul cabanier de la Suru, citisem în toate recenziile și poveștile despre locul cu pricina, un personaj cunoscut pentru ospitalitatea lui legendară. Iar Ioana, simpatica proprietară, care trăiește între Germania și România, a cumpărat cabana acum un an și ceva pentru că iubea muntele și iubea Suru, și face eforturi și investiții mari să facă tot felul de lucruri acolo. Și nu-i ușor! Dacă vara merge, de bine, de rău, cu un funicular, iarna totul se cară cu spatele. Începi să apreciezi altfel sarmalele, tocănița sau ciorbele cele minunate cînd știi că totul a fost urcat pe un traseu de cinci ore, prin zăpadă uneori pînă la brîu, în rucsac. Ca să nu mai zic de bere, vinuri, țuici sau de toate aperitivele delicioase. Timp de patru zile, nimic nu ne-a lipsit la Suru. Condiții de cabană, mai zicea din cînd în cînd Bogdan, nefiind foarte sigur că sîntem obișnuiți cu lipsa apei curente, dormitul 14 la grămadă la prici (mda, am avut un Motanul Sforăilă printre noi, dar ne-am descurcat), spălatul pe dinți cu paharul sau dușul cu zăpadă pentru cine avea curaj. Cum să nu, la Bîrcaciu dormitorul era același cu sala de mese și la Curmătura coboram cîteva minute pentru toaleta ecologică. La Suru, din punctul ăsta de vedere, cu o baie înăuntru și calorifere în camere, era lux.
Traseul pînă la Suru, un frumos drum prin pădure mai mult, a durat nu mai puțin de cinci ore, în condițiile în care noi ne așteptam la trei – două dacă ne grăbim. Omiseserăm zăpada mare, pantele abrupte și înghețate și pauzele mai dese. Așa că tot drumul de dus, pînă ne-am uitat ceva mai serios pe GPS, a fost sub eticheta „mai avem puțin“. „Puțin“ ne-a prins și noaptea, tot „puțin“ am rămas și fără apă și sigur la fel de „puțin“ și de rar am pronunțat sintagma „insulă tropicală“ din ce în ce mai amuzată-exasperată-nervoasă. Efortul de-a urca iarna e mai mare, am ajuns la cabană obosiți, văzînd-o printre copaci ca pe o fata morgana de zăpadă și adulmecînd de departe, mai ceva ca ursul, tocănița lui Bogdan. Dar cum la Suru era o adevărată echipă de schiori/oameni de munte profesioniști, nu ne-am miorlăit prea mult. Cu un an înainte, tot de revelion, un musafir nepoftit s-a luat și el după miros și n-a mai plecat patru zile – un urs, care nu s-a lăsat dus de la cabană, din magazie, în ciuda eforturilor lui Bogdan și ale turiștilor de a-l trimite la plimbare, că doar e frumos afară. E adevărat, fusese atras și de oaia la proțap cu care veniseră turiștii, că deh, cine n-ar fi?
Revelionul e liniștit la cabană. După o zi în care ai înotat prin zăpadă mai ceva ca peștișorii tropicali, cînd ai urcat spre creastă și ai săpat urme în zăpada virgină, parcă nu-ți vine să dansezi pînă la 6 dimineața, ci mai degrabă o dai ba pe o mimă, ba pe-un ghicit de personaje, ba pe-o carte, ba pe-o discuție adîncă despre viitorul guvern al României. Te uiți de sus la artificiile din Sibiu, faci cîteva glume, rîzi la jocurile cu pricina și apoi cerșești dopuri de urechi, poate nu-l vei mai auzi atît de aproape pe dragul Motan Sforăilă, acum răcit, ca toți ceilalți, chiar din primele ore ale lui 2017.
Foto: C. Foarfă