Remedios
Cînd am ajuns ultima dată la Madrid aveam douăzeci şi ceva de ani şi toată viaţa înainte. Încercam, de ceva vreme, să ajung în Spania, din motivele clasice: citisem literatură spaniolă, aveam ceva impresii asupra, adoram, tot din cărţi, sudul maur, eram studentă la spaniolă etc. După ’89, am mers anual la ambasada de pe strada Tirana, cu invitaţia şi paşaportul. De tot atîtea ori mi s-a refuzat viza, iar ultima dată mi-am primit paşaportul pe deasupra ghişeului, aruncat, ca un disc de frisbee, de eterna şi fascinanta doamnă care stăpînea, în acel loc, relaţia spaniolilor cu românii. Atunci am căpătat, cam brusc şi cam ardeleneşte, o răceală intratabilă faţă de tot ce e spaniolesc, pe care n-am revizuit-o, deşi, în scurt timp, prin ’94, am cîştigat o bursă de cîteva luni şi am plecat la Madrid.
Nimic nu mai era însă ca la început. Reuşisem să trec dincolo, dar tot dragoste cu sila se chema, aşa că lucrurile s-au legat oarecum straniu, niciodată din prima. Cum ieşeam pentru prima dată din ţară (dacă nu punem la socoteală un weekend în Serbia antebelică), mi-am luat bagaje cît pentru tot restul vieţii şi-am fost astfel obligată să le las în aeroport, ca să-mi caut casă. Aveam mai multe adrese, dar nici o direcţie. Am schimbat în pesetas mărcile pe care mi le dăduse taică-meu şi am luat un taxi spre Plaza de España – acolo aveam o primă escală, pe Calle del Pez. Atunci am cam regretat că n-am căutat un metrou sau un autobuz periferic, acum însă îmi amintesc cu bucurie turul larg pe care mi l-a făcut şoferul madrilen, amuzat de spaniola mea de secol XIX. Cu două coca-cola în primul bar pe dreapta cum intri pe Calle del Pez şi cu un pachet de Ducados am terminat mărcile de acasă...
Eram însă la Madrid, într-o exaltare rece care nu mai avea nimic de-a face cu amorul respins din strada Tirana, ba chiar îi eram vag recunoscătoare cucoanei de la ambasadă: dacă acum, edificată şi lipsită de iluzii, pluteam de-a dreptul pe Calle Mayor, ce s-ar fi întîmplat dacă „îmi dădeau drumul“ chiar în ’90, înainte de mineriade, înainte de a ieşi Iliescu preşedinte, înainte de expulzarea din aeroport a Regelui Mihai? N-aş fi avut, desigur, nevoie de avion ca să ajung în aeroportul Barajas. Cînd am sunat la hostalul din Plaza de España nu mai zburam, deşi pluteam încă, pe un covor rulant care mă depusese, nu întîmplător, aici. Am sunat la interfon, iar cînd am auzit un metalic diga, am început să-mi recit autobiografia scurtă. Am făcut bine, pentru că în cîteva secunde poarta masivă s-a deschis, iar în prag a apărut Remedios, doña Remedios, cum urma să-i zic cît am rămas acolo. M-a poftit înăuntru, s-a mirat că mi-am lăsat bagajele la aeroport, ce să mai caut dacă am ajuns la ea?, apoi mi-a făcut, fără să ne aşezăm, un interogatoriu profesionist: a cui eram, cine mă susţine şi pentru cît timp, mă rog, cam ce contează în orice loc ajungi. Eram pe la mijlocul unui coridor întunecos, în dreapta vedeam bucătăria şi cîteva marmite aburinde, din spate se auzea un televizor şi cineva vorbind singur, poate la telefon, iar eu înţelegeam doar că singura cameră disponibilă costă, deşi nu avea fereastră, mai mult de jumătate din bursa pe care n-o încasasem încă, cu mese cu tot, desigur. Nu-mi plăcea locul, celda întunecoasă era pentru ermiţi nefumători, eu descoperisem deja pachetul roşu de Ducados după ce-mi terminasem, în avion – ce vremuri! –, ţigările de-acasă.
Dacă aţi văzut-o vreodată pe Santa Tereza de Ávila a lui Rubens, atunci o să înţelegeţi de ce am acceptat să stau pe Calle del Pez. Mai uscată şi mai măslinie decît Santa Tereza pe la 60 de ani, însă cu aceeaşi privire edificată, cu acelaşi ton sigur-imperativ, dar mai ales cu o căldură ce se transmitea, la propriu, în jur şi încălzea, ca o sobă, holul îngheţat din ploioasa zi de octombrie, Remedios mă luase de mînă, îmi arăta chilia, totul impecabil, ca la carmelite, un mic pat tare şi o masă cu un scaun; am bătut palma, e un fel de-a zice, căci mă ţinea acum de amîndouă mîinile. La întoarcere însă, lucrurile s-au schimbat: celda albă şi scumpă costa la fel, dar fără mese, deşi puteam folosi oricînd marmitele şi aragazul, unde, cum ştiam din lectura misticilor spanioli, se pot întîmpla lucruri rare. Am acceptat fără nici o discuţie, oricum încă pluteam, dar, după o vreme, Remedios – văzînd că slăbisem atît de tare încît îmi strîmtasem, la maşina de cusut ce duduia în fundul holului, întîi blugii, apoi toate fustele – a încercat să revină la înţelegerea iniţială. Mă chema, ca din întîmplare, la masa de seară. Mîncasem, îi spuneam, poate mîine, dar a doua zi rămîneam la cafetería de la bibliotecă. Îmi lăsa fructe pe masa din cameră, le puneam în frigider, îmi plac reci, îi ziceam şi Remedios se făcea mică şi mă privea plină de remuşcări. După trei luni, am acceptat invitaţia la masa de Crăciun, era o rară ocazie să vezi, pe aceeaşi masă, txangurro, cocido madrileño şi cochinillo asado, sau turrón luat de la Mira, din Puerta del Sol. Remedios s-a ocupat numai de mine, s-a asigurat că am gustat din toate, că-mi place vinul Valdepeñas, poate prefer Cava, ea numai asta bea. Apoi mi-a spus, încet, să n-o audă nimeni: să ştii că am o casă în Castilla la Vieja, e cam secetă acolo, dar are în pivniţă o instalaţie de vin de cîteva sute de ani, dacă vrei să te muţi vreodată în Spania, e a ta. Am rîs, împreună cu cele două fete ale ei care mă flancaseră, şi i-am promis că mă voi întoarce. Acum – desigur, prea tîrziu – tocmai îmi fac bagajele, şi nu mă pot opri să-mi amintesc că în Castilla la Vieja există un loc...