Regii shakespearieni şi cărţile lui Kieffer

3 februarie 2016   La zi în cultură

Despărţirea de o artă îndelung frecventată se produce lent, progresiv, traversînd etape succesive şi, mereu, pe fondul unei conştiinţe dureroase: arta decepţionează sau subiectul nu mai reacţionează? Dublă interogaţie: ea sau eu? Cu cîtă precauţie şi cîte ezitări mi-am diagnosticat simptomul maladiei ce, de un timp, mă ameninţă: aceea de a deveni „mauvais specta­teur“! În schimb, ca în iubirile tîrzii, surprize imprevizibile pot interveni şi astfel eroziunea neiubirii, virusul dezamăgirii îşi suspendă temporar efectul. Atunci intervine consolarea că totul nu e pierdut, că salvarea pasageră e încă posibilă. Aceasta-i experienţa trăită în aceste zile de început de an, cînd m-am întîlnit cu regi shakespearieni şi cărţi unice! Binevenit eveniment biografic.

Anselm Kieffer, artist german, propune o expoziţie, „Alchimia cărţii“, al cărei impact l-am resimţit alături de un prieten, José Sasportes, cînd împreună am intrat în sala de la Biblioteca Naţională. În inima acestei biblioteci imense, un plastician îşi expune „biblioteca personală“ şi face elogiul Cărţii mulţumită unor cărţi concepute ca opere plastice autonome, dispuse în vitrine sau aranjate în rafturi. Ele sînt însă supradimensionate, de neconsultat, constituindu-se, fiecare în felul său, în obiect ritual, mitic şi imemorial. Cărţi imense, cărţi deschise, dar pe care nu le poţi răsfoi, cărţi a căror materialitate vorbeşte, căci sînt făcute fie din plumb, fie acoperite de argilă sau scoarţă de copac; cărţi ce aparţin unui ordin figurativ propriu, monumental şi epic. Cărţi ce domină ca un totem o pădure ascunsă sau un peisaj imens, sau se asociază siluetei unor dansatoare. Aceste cărţi imaginare ne apar, acolo, în sala bibliotecii, ca o formă de rezistenţă azi, cînd cărţile reale îşi pierd puterea asemeni „vişinilor“ din livada lui Cehov.

Prezenţei exaltate a cărţilor li se adaugă însă şi amintiri sinistre legate de soarta lor în Germania hitleristă. Kieffer expune cărţi arse, carbonizate, evocări explicite ale nazismului care a iniţiat aceste incendii de tristă memorie. Kieffer face elogiul cărţii, dar totodată aminteşte şi tragedia ei. Un imn vizual şi o deplorare memorială – iată ce asociază artistul graţie cărţilor sale reunite în biblioteca lui „personală“, plasată sub semnul lui Paul Celan şi al marelui înţelept ebraic Luria, cel în a cărui complexă viziune cosmică Kieffer se recunoaşte. Cartea, pentru el, e un ajutor, un martor şi un însoţitor.

În seara aceea ceţoasă, la Biblioteca Naţională, am regăsit încrederea în arta plastică a cărei disoluţie începuse să mă tulbure sub presiunea mediatică a unor „staruri“ ca Jeff Koons, care cultivă deriziunea şi reciclează parodic figurile so­cie­tăţii de consum. Acest umor îmi e străin, îmi displace, mă înstrăinează de expoziţii şi săli de teatru. Arta pentru care totul e un banc mă descurajează. „Prea tîrziu“, cum ar spune Pintilie, ca să mă resemnez azi că ea nu e decît o glumă, că se reduce la reproducerea „valorizată“ a clişeelor ce se multiplică în lume la infinit. Această artă şi-a pierdut energia polemică a gestului inaugural efectuat de Marcel Duchamp – inflaţia l-a devalorizat –, ea nu-mi permite să mă confrunt nici cu îndoielile timpului, nici cu cele proprii. De aceea, indiferenţa se instalase pînă azi, cînd Kieffer mă reconciliază cu arta. Dar, citesc în catalogul expoziţiei, el însuşi a traversat refuzuri drastice în numele acelei modernităţi „conceptuale“, sterilă şi reproductibilă, care a dominat cîteva decenii, dar care acum îşi diminuează impactul. Aceasta îi permite să se impună ca un „erou al timpurilor noastre“. Al artei necesare.

„Parisul e o sărbătoare“ îşi in­ti­tula, demult, Hemingway o carte care, zilele acestea, reapare: e convingerea ce o am acum, cînd refuz să-l părăsesc pentru invitaţii care şi-au pierdut atracţia, la Teheran sau Tokyo. Parisul mi-a permis să-mi reactivez atracţia pentru arta modernă pe care o crezusem epuizată, stinsă. Aceasta-i „sărbătoarea“ mea privată, căci după Alchimia cărţii a lui Kieffer am avut întîlnire cu Regii războiului a lui Ivo van Hove.

Dacă arta „conceptuală“ m-a deprimat, teatrul „postdramatic“ m-a descurajat: ambele practică un refuz comun al valorii cathartice, al implicării într-o dezbatere cu lumea, al dialogului intens cu realul. Ele se protejează prin ironie şi deconstrucţie, prin distanţă şi deriziune. Ambele privilegiază inteligenţa şi desconsideră emoţia. Ambele pledează pentru un exerciţiu de dezangajare considerată, iluzoriu, ca o soluţie de dezalienare şi purificare de sentimente suspecte. Artă a modernităţii impersonale. Azi, ea îşi pierde din autoritatea de ieri şi declinul ei mă invită să nu mă mai consider un desuet „antimodern“, ci, din contra, un partizan deplin asumat al artei ca terapie şi exerciţiu antidepresiv. Artă a gravităţii!

Ivo van Hove reuneşte trei Cronici shakespeariene – Henri V, Henri VI şi Richard III – sub titlul generic de Regii războiului. Refuzînd atomizarea fragmentară şi interdicţia naraţiunii constituite în dogmă a „postdramaticului“, el, dimpotrivă, concentrează evenimentele şi textul, ne permite să percepem aceste piese ca scenarii politice de o actualitate flagrantă. Pe de o parte, van Hove prezervă protocolul istoric al covorului roşu, al herminei şi al coroanei regale care, gigantică, apare pe un ecran video, simbol obsesiv al apetitului de putere, iar pe de alta face apel la imaginile moderne ale unui salon burghez sau ale unui spital, unde cadavrele regilor sînt etalate sinistru pe mese chirurgicale. Două durate, istoria şi prezentul, coexistă, dar totodată o egală violenţă asasină le asociază. Noi le sîntem martorii şi, consternaţi, urmărim disputele shakespeariene care coincid cu criza lumii moderne unde ideologiile au dispărut şi conflictele se rezumă doar la lupta pentru putere. Un sentiment de cruzime comună se impune: ieri şi azi, numai „coroana“ contează. Iar ea motivează asasinate, intrigi, conflicte. Dar la capătul acestor aventuri războinice, toate personajele revin, unul după altul, şi formează un cor ce psalmodiază, ca într-o slujbă gregoriană, virtuţile păcii. Regimul războiului se termină cu Richard al III-lea şi Anglia e pacificată, aşa cum noi am dori să devină şi lumea noastră. Cu această concluzie se încheie Regii războiului şi ea mă reconciliază cu teatrul care salută dorința-mi proprie pentru 2016: pace, pace, pace.

Ivo van Hove şi Kieffer se afirmă azi ca artişti ce redau artei statutul de experienţă umană şi nu doar de practică formală ce se reduce la ea însăşi şi, steril, interzice operei să suscite reacţii şi să instaureze un dialog intens cu cei ce o frecventează. După aceste două întîlniri recente mă reconciliez cu o artă ce mi se părea adesea doar simplu gratuită sau, mai exact spus, cu artiştii care, asemeni lui Kieffer sau van Hove, refuză să o trateze ca atare. Arta lor ne permite accesul la o plenitudine prea îndelung suspectată, cenzurată. De aici îmi provine încrederea recent regăsită.

Un ultim gînd. Îmi propuneam de mult să scriu aici despre „calul alb“, pornind de la imaginea lui sacră şi de la mitologia pozitivă care îi e asociată. Într-un alt Richard III, pus în scenă de Thomas Joly, cînd regele disperat îşi lansează apelul celebru: „Un regat pentru un cal“, apare macheta unui cal alb – sîntem la teatru! –, dar la sfîrşit – o ultimă imagine – el e întins mort pe scenă. Războiul ucide pînă şi caii albi. Cum să uiţi o asemenea concluzie? Cum să nu ţi doreşti pacea? Arta ne însoţeşte şi ne restituie intensitatea pierdută a vieţii.

George Banu este critic de teatru.

Foto: JanVersweyveld

Mai multe