Reforma educaţiei. Modelul german
Nu doar România, ci şi Germania se confruntă cu tulburări legate de reforma educaţiei. Şi acolo, programul promis e încă foarte departe de a se îndeplini. Însă chiar şi agitaţia din jurul ideii centrale care l-a generat – Bildungsrepublik – e productivă. Premisa de la care porneşte programul de reformă propus de cancelarul Angela Merkel nu e, în esenţă, diferită de motivaţiile reformei româneşti: eficienţa economică a instituţiilor de învăţămînt. Numai că ţintele şi resorturile celor două programe – ca să nu menţionăm contextele – sînt diferite.
În principiu, a constrînge la eficienţă sistemul de învăţămînt nu e o greşeală. Banii contribuabililor trebuie să-şi găsească o utilitate, iar performanţa trebuie măsurată după nişte criterii clare şi valabile. Mai ales în Germania, unde şansele pentru o viaţă îmbelşugată sînt determinate masiv de calificarea dobîndită, exigenţa statului de a avea un sistem de educaţie eficient este normală. Şi numai patosul, explicabil din punct de vedere istoric, pe care îl pun germanii cînd pronunţă cuvîntul „educaţie“, îi face să disocieze politicile educaţionale de politicile sociale. Exact acesta a fost şi primul impediment al programului socialistei Merkel atunci cînd a propus o reformă a educaţiei articulată pe scheletul politicilor de sănătate: investim în prevenire, ca să scădem eventualele costuri de terapie. Abandonul şcolar trebuie combătut prin asistenţă şcolară acordată tinerilor cu probleme (pentru că, cel mai adesea, fenomenul survine în contextul pauperităţii, al unor familii de imigranţi, al excluziunii sociale); ridicarea nivelului mediu al absolvenţilor se poate promova prin ameliorarea programelor şi deschiderea unor posturi de experţi în pedagogie; îmbunătăţirea cunoştinţelor tehnice trebuie susţinută prin subvenţionarea unor experimente/materiale didactice adecvate; încurajarea învăţămîntului superior se poate face prin finanţarea directă a taxelor de studii. Etc. Bunăstare pentru toţi înseamnă educaţie pentru toţi – aceasta a fost deviza Angelei Merkel. Adică: doar o formare adecvată poate asigura egalitatea de şanse pentru copii şi tineri provenind din medii sociale, geografice şi culturale diferite.
E o paradigmă nouă, care contrazice în mare măsură bazele pe care s-a aşezat educaţia în Europa occidentală. Statul nu ar mai trebui să-i ajute pe cei săraci, ci îi va ajuta să se ajute singuri, educîndu-i. Contextul social (cultural, geografic, economic etc.) explică de ce anumiţi tineri nu ating nici măcar nivelul mediu de educaţie cerut pe piaţa muncii – iar soluţia pentru ei nu este ajutorul social, ci promovarea unui sistem educaţional mai flexibil, mai ofertant, mai dispus să-i integreze. Însă cheltuielile pentru educaţie (ale federaţiei şi ale landurilor) nu au crescut în paralel cu economia. Încasările bugetare sînt mai mari comparativ cu acum 10 ani (chiar şi în vreme de criză), în vreme ce cheltuielile pentru învăţămînt au rămas la un nivel sub cel al cheltuielilor altor ţări dezvoltate.
Programul îşi propune o creştere graduală a PIB-ului pentru educaţie şi cercetare de la 6,2% (în 2006) pînă la cel puţin 10% în 2015. Însă deocamdată, cifrele reale nu se apropie de procentele promise. 8,6% din PIB e bugetul anunţat pentru anul în curs – pînă la ţinta propusă ar lipsi vreo 13 miliarde de euro, o sumă de două ori mai mare decît valoarea recentului acord al României cu FMI. Pentru a atinge ţinta, Germania ar putea să mărească TVA, însă această soluţie, propusă de landuri, nu e agreată de cancelar. Pînă atunci, cancelarul se întîlneşte periodic cu responsabilii cu educaţia din landuri, care întocmesc rapoarte şi studii de caz.
Nu doar în educaţia primară sau liceală s-au identificat probleme, ci şi în învăţămîntul superior. Cea mai acută e legată chiar de selectarea cadrelor în universităţi: tot mai puţini absolvenţi aleg să continue formarea academică şi cariere în universitate. Un specialist oarecare (inginer, economist, jurist) cu diplomă, angajat la firmă privată, cîştigă mult mai bine decît un profesor universitar. Migraţia creierelor (spre SUA, mai ales) e o realitate cu care Germania se confruntă de vreo zece ani. Universităţile au încercat să-şi protejeze angajaţii cerînd mai multă autonomie (inclusiv financiară) – şi au obţinut ce au vrut, într-o perioadă de bunăstare. Acum, în vreme de criză, concurenţa pentru taxe de studii şi finanţări pune instituţiile de învăţămînt superior într-o poziţie ingrată, iar programul lui Merkel încearcă să repare şi aceste carenţe, prin subvenţii bine ţintite, îndreptate exact spre domeniile deficitare. Una peste alta, sistemul propus de guvernul de la Berlin vizează, în egală măsură, promovarea excelenţei şi ridicarea nivelului mediu – şi asta fără să fie compromisă ideea de concurenţă.
La nivel federal există consens (aproape unanimitate), însă proiectul se împotmoleşte de fiecare dată cînd se negociază cu landurile. Nu autonomia în ceea ce priveşte educaţia este pusă în discuţie, căci ea nu e alterată de liniile majore ale proiectului, ci posibilităţile financiare. Landurile trebuie să cofinanţeze, împreună cu federaţia, aceste programe, şi nu toate sînt dispuse să-şi mărească nivelul de contribuţie. Aşa că blocajele cele mai adînci rămîn acolo unde intră şi ies banii, adică la instituţiile fiscale. Şi iarăşi se ajunge la premisa de la care s-a construit edificiul, adică la securitatea socială: dacă mărim contribuţiile pentru educaţie, ar trebui scăzute cele pentru spitale, orfelinate, centre de ajutor pentru toxicomani, şomaj, adăposturi pentru bătrîni etc. – spun reprezentanţii landurilor. Scăderea acestor cheltuieli ar avea consecinţe imediate, în vreme ce efectele unor investiţii în educaţie se vor face simţite de abia peste un deceniu. Iar politicienii – nici măcar cei din Germania – nu-şi riscă mandatele pentru o promisiune incertă. Pînă la urmă, Bildungsrepublik nu e doar o reformă a educaţiei, ci şi o reformă a statului. Aş vota oricînd pentru o reformă care să transforme statul într-o republică a intelectualilor. Germania are şanse să (re)devină o adevărată Bildungsrepublik Deutschland.