Recviem pentru Johnny

– în traducere liberă, „Of, Ioane, Ioane“ –

De unde să ştie un copil, care aude zilnic la televizor stihuri însufleţite de elan muncitoresc: „C-aşa-i românul / casa şi-o iubeşte… / şi vopseşte româneşte!“, cîntate de fete blonde cu buze roşii, că dacă sună din coadă şi-i intră în auz ca urechelniţele, nu înseamnă că-s totuna cu: „Ce mi-i vremea cînd de veacuri / stele-mi scînteie pe lacuri…“? Primul exemplu nu-i cere nici un efort să l înţeleagă, lăsîndu-i libertatea să aşeze pe mobil un şir neîntrerupt de zerouri care-l distrează la nebunie. Din al doilea nu pricepe nimic, aşa că, şi de data asta, îşi vede mai departe de zerourile lui, că şi ele sună din coadă mai ceva decît cuvintele. Şi-atunci, ce rost mai are să-ţi baţi capul cu nişte „poezii“ care sînt fără să fie, un fel de vată de zahăr din care nu te alegi cu nimic? Exemplele de mai sus nu le-am căutat cu lumînarea, mai ales că nu sînt un mare fan al „Luceafărului“. Atunci ce pretenţii să am de la copilul ăla cu degetele alergînd zănatece pe ecranul mobilului şi-n urechi cu „Aşa-i românul“ să facă diferenţa nu dintre un geniu şi un netot, ci dintre doi oameni obişnuiţi, cărora le ţopăie nişte rime în cap, cînd se duc să-şi cumpere ţigări de la chioşcul din colţ, unul, acum o săptămînă şi altul, acum un veac? O să rîdeţi de mine sau o să mă găsiţi complet „gaga“, că „dada“ sînt din naştere, dacă pun o reclamă pe acelaşi plan cu o poezie… şi, mai ales, că aduc în discuţie o problemă cu care m-am trezit din somn azi-noapte, pe la trei, ca la înţepătura unui ţînţar, fără nici o legătură cu belicoasa noastră actualitate politică şi literară, două surori siameze sugînd fiecare la jumătatea secată a aceluiaşi cerebel. Scriu şi-mi sună limba în ureche, parcă ar vorbi mama-mare, „bre Cornelio“, cum o alinta bunicul Ilie Teodorovici, inspector la Casele Naţionale… şi constat că vorbesc o limbă străină.

Mă foiesc în pat, afară fulgeră, eu aud „cum se bate miezul nopţii în clopotul de aramă“ şi-n ţeasta mea bate ciocanul vecinului: „C-aşa-i românul / casa şi-o iubeşte / ciocăneşte cu nădejde / şi înjură româneşte!“… după care mai văd cum îmi scrie cineva pe-un picior de plai sau pe o gură de rai nişte cuvinte necunoscute: selfie, pixeli, Facebook, promotion, Twitter, mail, Instagram, Skype. Din fundul unei săli pline aud glasul unui tînăr frumos, distins şi foarte cultivat: „Nu-nţeleg de ce nu-i place Norei Iuga urîtul!“ Mi-e rușine să-i răspund că Dostoievski spunea că „frumosul“ e singura salvare a omenirii… şi din altă sală – în ce ţară ? în ce an? – o voce teutonă spune: „Nora Iuga ist die Verkörperung des esprit revolté. Ihre Poesie erinnert an Artaud“ (Nora Iuga e întruchiparea unui esprit revolté. Poezia ei aminteşte de Artaud)“. Arunc cît colo cearceaful de pe mine şi, dintr-un salt, mă aflu la masa de lucru. S-a şi făcut cinci. Mă simt ca barca pe valuri. Probabil din cauza pneumoniei, care zic unii că, după 80, se face „a dracului“ ca Zdreanţă, ăla de mai latră din cînd în cînd, la televizor, din gura unui faianţar. Ce extraordinară şcoală de creative reading e publicitatea care te învaţă cum să îţi faci trupul fibră şi să fii mîndru că eşti român, la munte, la mare şi în orice-mprejurare!

Dar oare mai sîntem români, dacă nu mai vorbim româneşte? „Ce sexi sînt blugii ăia destrămaţi, de-ţi ies genunchii prin ei“: „Munţi cu sîngele afară“, spunea Ion Barbu într-o poezie. „Very strong“, nu? M-aşteptam să spui cool. Sau chiar trendy. Deodată „la un semn, un ţărm de altul / unind vas de vas se leagă“, mă asaltează ca nişte corvete, ca nişte ambarcaţiuni de epocă, înaintează spre mine o flotă de „postere“, pe limba mea li se spunea „reclame“: „într-o zi s-au întîlnit / lupul, vulpea şi şacalul / la intrarea Zalomit / şi-mpreună au pornit / Hău, hău, hău, la Sabego / Hău, hău, hău la Sabego“. Sau „Johnny e băiat de treabă / toată lumea se întreabă / cum de e aşa de negricios / Nu-i din Africa Centrală / Nici partea ecuatorială / De asta pe-ntuneric e lucios / Gladiş, Gladiş / L-am luat cu-ncetul şi mi-a spus secretul…“. Înţelegeţi acum de ce aceste texte de reclame îmi cotrobăie şi azi, la trei noaptea, prin creier, şi nu cumva ăsta e motivul pentru care un copil poate lesne confunda textul reclamei cu textul poetic? Şi cine ştie cum se răstoarnă clepsidra între Scylla şi Charibda şi The Little Boy de la Hiroshima ajunge, din bombă, poet! Poate e unul care n-are organ pentru urît şi rău… şi la Sîmbăta Morţilor dă de pomană o pungă de popcorn pentru „Johnny e băiat de treabă / toată lumea se întreabă / cum de e aşa de negricios“. Johnny, primul meu profesor de creative reading. Înţelegeţi acum de ce eu vorbesc altă limbă? 

Nora Iuga este scriitoare și traducă­toare.