Reconstituiri şi coincidenţe

21 septembrie 2016   La zi în cultură

Pe 14 septembrie, într-o după-a­miază însorită, eram în curtea Muzeului Țăranului Român. Venisem la film, la Sieranevada a lui Cristi Puiu, și cum ajunsesem mai devreme, m am așezat la terasa barului să mănînc ceva, știam că filmul dura trei ore. Din locul unde eram, cu fața la bisericuța din lemn din curtea muzeului, puteam vedea, printre frînghii întinse cu ii, cămăși bărbătești și ștergare inscripționate cu texte recente, că acolo avea loc o slujbă. M-am apropiat și am văzut că era o slujbă de pomenire a morților, cu preoți și cîntăreți, cu farfurii și tăvi, cu angajați ai muzeului îmbrăcați în haine populare. Îl întreb pe un tînăr antropolog ce se întîmplă. „E pentru morții muzeului.”

Văzut dinspre terasă, în lumina ultimului soare de vară, pare un spectacol, în care limita dintre sacrul implicat și gratuitul estetic e una foarte ludică. Mai văzusem ceva asemănător în Coreea, la o nuntă, cu ceva ani în urmă. O colegă din Polonia urma să se căsătorească cu logodnicul ei coreean, iar nunta avea să aibă loc la Muzeul Satului din Gwangju, un oraș-satelit al Seulului. Aflasem de la ei că va fi o „căsătorie tradițională”. Nu înțelegeam foarte bine ce presupunea acest lucru, de ce se va desfășura într-un muzeu – știam deja, din multe experiențe anterioare, că nunțile aveau loc în neutrele case de căsătorii. Aflasem doar că vor fi îmbrăcați în costume tradiționale, că vor purta hanbok-ul făcut din mătăsuri tari și colorate.

Era tot o zi foarte călduroasă, atunci, de început de vară. Alături de cîțiva prieteni mai apropiați ai cuplului, ne-am dus într-una din sălile de serviciu ale muzeului, unde mireasa, colega noastră, aștepta îmbrăcată foarte ceremonial să înceapă nunta. Locul semna foarte bine cu camera de probă a unui actor. Singurul detaliu care făcea o mică diferență era un paravan pictat cu motive tradiționale coreene, în fața căruia era așezată mireasa. Am felicitat-o și apoi ne-am dus, colegii și prietenii cuplului, rude și invitați, în amfiteatrul în aer liber al muzeului. În fața noastră, pe scenă, era amenajat un spațiu de ceremonii. De o parte și alta se aflau părinții mirilor. Din partea miresei nu putuseră veni părinții, așa că rolul lor era preluat de doi profesori, colegi de la Universitate, un coreean și o lectoriță din Portugalia. Apoi a început nunta, exact ca un spectacol. Dintr-o laterală a scenei a apărut o lectică în care a fost adusă mireasa, purtată de niște angajați ai muzeului, costumați corespunzător. Colega noastră poloneză a coborît din lectică, susținută de brațe de două doamne. Purta un văl peste mîini, cu care își acoperea fața și, așa, cu costumul greu de pe ea, a făcut cele cîteva plecăciuni în fața părinților mirelui. În fine, a fost urmat un întreg ritual, cu o ceremonie a ceaiului, cu binecuvîn­tări, cu purtat mireasa pe umeri de către mire. Cu toate vălurile și aranjamentele, colega noastră poloneză, o specialistă în coreeanologie, o fină cunoscătoare a tradițiilor, părea, de acolo, din mijlocul amfiteatrului însorit, nimerită în miezul unui spectacol. Era ceva nefiresc în tot ceremonialul, o reconstituire prea de tot teatrală a unui ritual în care nu mai credea nimeni de mult, un răspuns recent și muzeificat la dilemele integrării într-o altă cultură, într-o altă familie. Nu erau prezenți doar invitații nunții, ci și vizitatori ai muzeului, care se bucurau de acest neașteptat prilej. Unii veneau, alții plecau în mijlocul ceremonialului, exact ca un spectator care are reacții, căruia îi place sau nu ce vede pe scenă.

Tot pe 14 septembrie, ca într-o coin­ci­dență reglată artistic, anul acesta s-a sărbătorit în Coreea Chuseok. E cea mai importantă sărbătoare coreeană, alături de Anul Nou chinezesc, Solnal, un fel de Sărbătoare a Recunoștinței. E o sărbătoare strict familială în care se sărbătorește recolta toamnei, se aduc mul­țumiri părinților, se aduc ofrande morților. De oriunde ar fi, coreenii vin în casele părinților, stau cu toții în jurul unor mese foarte încărcate cu mîncare, femeile gătesc împreună conform unei ierarhii foarte stricte între fiice și nurori, se împart cadouri (de obicei, tot mîncare), iar la mormintele strămoșilor se lasă vase pline cu mîncare. Nici un străin nu este invitat la masă, dar coreenii povestesc cu lux de amănunte ce s-a petrecut în familia lor oricui este interesat să-i asculte.

Pentru mirii de la acea nuntă, ca și, poate, pentru participanții din curtea MȚR, evenimentul își avea propria încărcătură emoțională. Pentru mine și prietenii cu care mai eram era doar atît, un spectacol, o reconstituire, o mică regie recentă a unor ritualuri foarte vechi. Ne-am bucurat, firește, pentru bucuria mirilor, dar tot simțeam că nu avem acces la intimitatea ceremoniei, că sîntem lăsați de teatralitatea ceremonialului cumva pe margine, cu ochiul artistic larg deschis, că vedem, exact ca în filmul lui Cristi Puiu, o succesiune de uși închizîndu-se și deschizîndu-se, că avem un acces strict teatral la ritmul intim al unei familii, că nu ne puteam așeza la masă cu ei, cum ar veni, dar că din toate cele pe care le vedeam puteam alege carnavalescul ca pe un răspuns bun și reconfortant. Dar pentru aceasta ai nevoie doar de un rîs sănătos, spontan, ca în finalul filmului, sau așa cum am avut și noi atunci, la sfîrșitul nunții din amfiteatru, cînd, eliberați în sfîrșit de corvoada spectacolului, ne-am strîns la un restaurant, am dansat și am aruncat spre cer, rîzînd din toată inima, cîteva baloane colorate.

Foto: B. Tănase

Mai multe