„Rău nu este ceea ce lipseşte, ci ceea ce în mod nepotrivit se adaugă“ – interviu cu Dan MOHANU

A lucrat, cu echipa sa, la bisericile de la Humor, Arbore, Dobrovăţi, Rîmeţ, Episcopia Romanului, la biserica Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, la biserica din Deal (Sighişoara), la cea a mî­năstirii Stavropoleos, iar de ani buni lucrează la biserica Doamnei. A salvat fresce de la Văcăreşti, iar acum coordonează conservarea și transpunerea lor pe un nou suport. În 1990, profesorul Dan Mohanu a determinat crearea secției de Conservare-Restaurare la Universitatea Naţională de Arte. Metodologia de conservare-restaurare a picturilor murale aprobată de Ministerul Culturii i se datorează în mare parte. E membru al unor organisme naţionale şi internaţionale de specialitate, printre care Societatea Franceză de Conservare.

Profesore Dan Mohanu, care sînt astăzi principiile și logica restaurării vechii picturi religioase?

Nedefinită îndeajuns, stîrnind confuzii şi nedumeriri, supusă oprobriului public sau, dimpotrivă, unor pripite elogii, restaurarea se află pe un teritoriu al controverselor. Un război continuu, surd, căruia i se datorează supravieţuirea sau dispariţia unui patrimoniu vast. Atmosfera domeniului este astăzi mai degrabă conflictuală şi încordată, decît echilibrată şi constructivă. „Principiile şi logica restaurării“ se izbesc de mentalitatea şi arhitectura precară a valorilor în care trăim. Cît de compatibilă este concepţia despre restituirea nealterată a patrimoniului, în autenticitatea sa, cu viziunea teologală asupra spaţiului iconografic şi a rostului acestuia? Cum se împacă discursul secularizant despre restaurarea operei de artă în viziunea lui Cesare Brandi, de pildă, cu aspiraţia neostoită a bisericii la reconstrucţie, fast şi integritate a imaginii?

Pînă la un punct, cele două viziuni asupra restaurării patrimoniului, cea seculară şi cea eclezială, merg împreună şi par a se sprijini pe aceleaşi principii şi aceleaşi practici: fie că se numeşte operă de artă, fie că este consacrată ca icoană, imaginea, privită în consistenţa sa materială, trebuie diagnosticată corect, substanţa ei trebuie conservată printr un tratament adecvat, bazat pe compatibilitatea şi reversibilitatea materialelor puse în operă, pe rezistenţa acestora la factorii distructivi.

De la un anumit moment al acestui parcurs, drumurile se despart. Patrimoniul fizic (lumea seculară) şi patrimoniul spiritual (eclezia) par a avea existenţe paralele, marcate de principii ireconciliabile privind păstrarea autenticităţii patrimoniului. Subiectul conflictului îl constituie, de fapt, problema lacunelor şi a integrităţii imaginii. Ceea ce pare atît de logic în teoria brandiană a restaurării, delimitată cu claritate de reconstituirile analoge sau imaginare ale lacunelor nereconstituibile din cîmpul imaginii, devine o problemă inacceptabilă în viziunea Bisericii: icoana trebuie să-şi redo­bîndească cu orice preţ integritatea. Ceea ce pentru profesionişti reprezintă o intervenţie situată în limitele impuse de respectul autenticităţii constituie pentru ortodoxia răsăriteană misiunea de reparare a discontinuităţilor şi mutilărilor imaginii provocate de lacune.

Ce atitudine au oamenii Bisericii faţă de tipul de conservare realizat de specialişti? Ce fel de restaurare practică restauratorii formaţi de Biserică?

Întrebarea sugerează că ar putea fi vorba de mai multe tipuri de conservare a patrimoniului eclezial şi că una dintre aceste modalităţi de a interveni asupra patrimoniului este asumată de specialiştii în domeniu. Nu cred că Biserica ar putea contesta vreodată, cel puţin formal, legitimitatea intervenţiei în spaţiul ei a unor restauratori competenţi. Problema este cine sînt, în accepţia Bisericii specialiştii. Din experienţa, mai cu seamă a deceniilor post-ceauşiste, restauratorii agreaţi sînt aceia care se află în orizontul aşteptărilor Bisericii, capabili să restituie imaginea iniţială a spaţiului eclezial. Sînt „specialişti“ înzestraţi cu abilităţile necesare pentru a crea iluzia unei posibile întoarceri la „cum a fost“, adăugînd acestei refaceri un plus de fast şi de confort contemporan. Un efort care stîrneşte deopotrivă entuziasmul clerului şi al credincioşilor. S-a creat astfel ideea falsă, favorizată de o legislaţie vagă şi inoperantă, că există o separare între restauratorii Bisericii şi cei ai lumii seculare. În domeniul picturilor murale, de pildă, vocaţia restauratorului se identifică cu cea a pictorului de biserici, avînd misiunea de a recurge la analogie şi la propria creativitate pentru a restitui pierderile, oricît de ample, ale discursului iconografic. Avem numeroase exemple de picturi murale denaturate sau de-a dreptul mutilate prin retuşuri sau repictări incisive. O călătorie la bisericile ţărăneşti din sudul ţării, de pildă, îţi oferă un cortegiu dezolant de astfel de iniţiative, în care „restaurarea“ îmbracă cele mai scandaloase şi mai surprinzătoare forme de încălcare a principiului autenticităţii.

De fapt, scandalul porneşte din momentul aşa-numitei „prezentări estetice“ a imaginii, din faza tratamentului lacunelor apărute în cîmpul pictural. Este partea cea mai aşteptată, operaţiunea-cheie care califică sau descalifică o restaurare, oricît de eficientă şi de amplă ar fi fost partea premergătoare de conservare, de tratament, adeseori neobservabil, al structurii materiale a operei, în complexa ei stratigrafie, de la suport la stratul pictural. Actul final, miza cea mare, fără de care, în ochii publicului şi ai Bisericii, o restaurare nu poate fi încheiată, este operaţiunea de reintegrare a lacunelor. Aici, toată evaluarea critică a ceea ce este integrabil şi a ceea ce nu este, a modului în care „textul“ fragmentat al unei opere, văzută în unicitatea ei, irepetabilă, poate fi reconstituit sau nu, se află într-un impas. Orice argument, cum ar fi faptul că retuşurile incisive sau reconstituirile abuzive, fanteziste sau analoge distrug autenticitatea imaginii, că prin restaurarea modernă opera, deşi ireversibil fragmentată, continuă să îşi transmită mesajul prin fiecare din fragmentele sale, este respins în faţa soluţiei finale unice: restituirea cu orice preţ a imaginii în integralitatea ei. Mă gîndesc cum ar suporta Pantocratorul lui Rubliov, cu minunatul său chip prelung şi astral, păstrat fragmentar, o reîntregire drastică şi o eventuală repoleire a aureolei? S-ar ajunge la o catastrofă patrimonială exprimată foarte bine de sentinţa brandiană: „Rău nu este ceea ce lipseşte, ci ceea ce în mod nepotrivit se adaugă“.

Sînteţi o autoritate în materie de conservare-restaurare, dar şi pictor. Care e raportul între conservare şi expresie personală?

Fac parte din echipa de restauratori formată în anii ’70 ai secolului trecut de profesorul Vasile Drăguţ, pe vremea cînd conducea Direcţia Monumentelor Istorice. Proveneam cu toţii din Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, dintr un mediu eminamente artistic. Restaurarea picturilor din bisericile noastre devenea una din misiunile unei instituţii pluridisciplinare, în care se aflau laolaltă arhitecţi, arheologi, istorici de artă, ingineri structurişti, chimişti, restauratori de pictură, ieşind astfel de sub incidenţa Comisiei de Pictură Bisericească. Ulterior, autoritatea Direcţiei Monumentelor avea să se manifeste prin instituirea unei atestări a restauratorilor, confirmată deopotrivă de Ministerul Culturii şi de Patriarhie, cu obligativitatea adoptării aceloraşi principii metodologice. Întocmai ca pe vremea lui Brandi, se dorea scoaterea restaurării patrimoniului de sub riscul unor intervenţii empirice, practicate de o categorie de pictori, pittori falliti, fără o pregătire specială în domeniul conservării-restaurării.

Ceea ce la început mi-a apărut ca o convertire firească a muncii mele de pictor într-un fel de act devoţional dedicat lucrărilor zugravilor medievali s-a dovedit mai tîrziu a fi un fel de complementaritate în care trebuie păstrată cu vigilenţă independenţa domeniilor.

În ceea ce mă priveşte, am încercat să împart, mai mult sau mai puţin chibzuit, timpul ce mi-a fost dat, trăind, fluctuant, între bucuria de a putea atinge şi restitui un patrimoniu iconografic valoros şi frustrarea de a zăbovi din ce în ce mai puţin în atelierul meu de pictor. Între cele două ipostaze s-a aflat poate cea mai importantă parte a parcursului meu, aceea de profesor dedicat unei şcoli de restaurare în care am sperat şi am crezut mult. Sînt astăzi departe de visul iniţial, de la începutul anilor ’90, cînd, pentru o singură zi, proaspăta noastră catedră, ce aspira la o facultate, ramificată în toate direcţiile patrimoniului, a primit superba clădire din strada Griviţei 2-2a. A doua zi a trebuit să ne retragem cuminţi şi fără perspectivă în „Cazarma“ noastră din Griviţei 28.

V-aţi aflat faţă în faţă, foarte de aproape, cu atîta pictură răsăriteană veche și sînteţi, totodată, un om angajat în credinţă. Cum se îmbină experienţa specialistului și experienţa credinţei?

Nu există, în ceea ce mă priveşte, o ruptură între rigoarea pozitivă a restauratorului şi experienţa credinţei. Este mai degrabă o continuitate în care credinţa dă sens şi vitalitate lucrului mîinilor mele. A putea privi îndeaproape „epiderma“ murală a vechilor biserici, a o examina în cele mai favorabile lumini, a accede la cele mai mici şi mai nebănuite detalii ale structurii materiale a imaginii, a putea reface întregul parcurs al icoanei, de la pregătirea suportului la ultimele accente luminoase ale chipurilor, a însemnat un parcurs al cunoaşterii ce defineşte existenţa mea în interiorul Bisericii. O existenţă care sporeşte în iubire pe măsură ce cunoşti întreaga „anatomie“ a spațiului eclezial, cu frumuseţile şi suferinţele sale.

a consemnat Anca MANOLESCU

Foto: flickr