Rafturi de sticlă

La început, în copilărie, era o veche cofetărie așezată oarecum oblic în piață și care semăna vag cu un vas ancorat în centrul micului oraș de cîmpie. Mergeam acolo pentru mini-recuzita bucuriei la îndemînă în acele vremuri: prăjiturile „Carpați“, în celebra lor formă de triunghi, însoțite invariabil de paharul de suc gălbui, vag acidulat. Anii au trecut, clădirea cofetăriei a fost demolată și lîngă acel loc a apărut, în ultimii ani ai comunismului, o nouă clădire. La o primă vedere nu mai semăna cu nimic care să miște în vreun fel semnificativ imaginația. Părea doar un căsoi, un hambar de ciment.

Imediat după căderea regimului comunist, clădirea a fost transformată într-un centru cultural, „Ionel Perlea“, un fel de mini-mall cultural înainte să se breveteze termenul și glossy-ul său. La parter erau cîteva săli de expoziție, la etajul întîi o librărie și o cafenea, un spațiu pentru spectacole (țin minte că, în anii liceului, acolo se organiza un festival de lieduri), iar la ultimul etaj se mutase librăria județeană „Ștefan Bănulescu“. Pentru mine și prietenii mei, locul însemna în primul rînd librăria Humanitas, de la primul etaj. Nu semăna cu nici o altă librărie din Slobozia. Pentru că, da, în acei ani de după căderea regimului comunist, în orășelul din Bărăgan mai erau alte cîteva librării.

Imediat ce urcai scările în spirală care duceau la etaj, pe partea dreaptă, într-un spațiu separat de hol prin cîteva geamuri mari, se afla mica librărie cu rafturile ei din sticlă pe care erau așezate, aerisit, cărțile. Atunci cînd mergeam eu mai des, prin anii ’94-’95, cărțile începuseră să aibă o identitate editorială, să aibă culoare, hîrtia să fie de mai bună calitate. Îmi plăcea să văd seriile de autor identificate după o singură culoare: Cioran în albastru, Ionescu în verde, Blaga în galben, Eliade în roșu sau mov. Căutam, alături de prietenii cu care eram, titlurile noi în frenezia inocentă pe care numai acea vîrstă o are și ne bucuram de ele cu aceeași intensitate cu care vedeam o nouă traducere la RAO sau la Univers în vechile librării înghesuite ale orașului. La această bucurie se mai adăuga, însă, ceva. Ne mira mai ales spațiul acela deschis, transparent, în care cărțile stăteau la îndemînă, „gata“ – așa cum zicea Antoaneta Tănăsescu, profesoara mea din facultate, într-o frumoasă evocare a librăriei Kretzulescu – „să le cunoști personal“, să le deschizi, să le simți mirosul și textura. Și după aceea, să mergi la cafeneaua de alături și să discuți despre noua apariție cu o prietenă ori să citești, pur și simplu, din cartea cumpărată. Ne plăcea delicatețea librarilor, faptul că zîmbeau. Pe unii îi cunoșteam, erau cu cîțiva ani mai mari ca noi. Erau dintr-o specie nouă, dezinvolți, neatinși de spiritul taciturn și blazat al „halatului albastru“ de librar la stat. Erau librarii care citeau cărțile pe care le vindeau, care puteau recomanda o ultimă apariție cu multă seriozitate. Cît de mult însemna pentru liceenii de atunci acea formă de prezență elegantă! Oricît de exersat mi-ar fi astăzi ochiul de adult în istoria destul de confuză a acelor ani, nu am cum să nu-mi aduc aminte de punctul luminos pe care mica librărie îl reprezenta în oraș. Așa cum – sînt sigur pentru că știu din povestirile prietenilor mei care au copilărit în acei ani – și alte librării din alte orașe mici s au așezat atunci pe o hartă, transparentă și inocentă, a bucuriei de a citi. Era ceva foarte reconfortant să știi că, aproape concomitent cu apariția lor în Capitală sau în marile centre culturale, găseai și în oraș o ultimă apariție editorială. Era o formă de accesibilitate la corpul vizibil al cărților, cu ritualul minim, dar elegant, de a le vedea așezate pe rafturile din sticlă pe care distanța de un click internautic în care trăim astăzi nu o prea poate suplini.

Piața în care era librăria și-a schimbat de atunci de nenumărate ori înfățișarea. A găzduit un mini-parc, o fîntînă, coșuri de baschet. De cîțiva ani buni e un șantier al unei aproape – dat fiind traficul local – suprarealiste parcări subterane. Mă întreb însă pentru cîți dintre elevii orașului mai poate spune o poveste așa cum o carte, așezată pe un raft transparent sau nu, poate să o facă. Acolo sau în orice alt oraș mic în care nu mai există, deja de mult timp, vreo librărie.

Foto: B. Tănase