Pussy Riot în ţara lui Putin

22 august 2012   La zi în cultură

● Trei artiste cunoscute ca membre ale trupei Pussy Riot au fost condamnate de o instanţă pentru „încălcarea ordinii publice“ şi „ofensă adusă sentimentelor religioase“ la doi ani de închisoare cu executare. Nadejda Tolokonnikova, Ekaterina Samuţevici şi Maria Alehina au interpretat în Catedrala moscovită Hristos Mîntuitorul „o rugăciune punk“ – a fost un soi de happening politico-religios, sau un protest la adresea patriarhului Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse, un susţinător înfocat al preşedintelui Vladimir Putin. În această rugăciune-punk-protest, artistele cîntau-cereau tocmai eliminarea lui Putin; şi în timpul procesului au îndrăznit să nici nu regrete faptele.

Dincolo de calitatea discutabilă a actului artistic – pe Internet circulă numeroase videoclipuri cu opera acestor artiste foarte active pe scena underground – e clar, mai ales în lumea occidentală, obişnuită cu valori precum libertatea de exprimare, că în această poveste nu e prea mult de condamnat. Şi cum să condamni la tribunal un act artistic? În Rusia, unde disidenţii vocali sînt intimidaţi sau chiar arestaţi frecvent, se poate (cazul cel mai recent: Garry Kasparov a fost de curînd arestat tocmai pentru că protesta în faţa tribunalului unde erau judecate fetele de la Pussy Riot). Libertatea artistică e relativă – un privilegiu rezervat doar celor care cîntă după cum spune regimul. Care regim se disculpă de orice intruziune în proces arătînd că „asta-i legea“. O lege convenabilă, uşor de instrumentalizat politic, perfect aplicabilă pentru a elimina persoanele indezirabile.

Culmea (ipocriziei) e că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă cere acum „iertarea“ condamnatelor: „Fără a avea dubii asupra legitimităţii deciziei Justiţiei, cerem autorităţilor statului să dea dovadă de clemenţă faţă de condamnate, în speranţa că vor renunţa la repetarea acestui gen de sacrilegiu“, se scrie într-un comunicat oficial al Bisericii.

Rusia se transformă, tot mai des, într-o altă ţară – aşa începea Frankfurter Allgemeine Zeitung relatarea de săptămîna trecută despre cazul Pussy Riot şi condamnarea aberantă a artistelor. Se pare că au deschis televizoarele mai tîrziu: şi prin această condamnare Rusia arată că rămîne aceeaşi ţară dintotdeauna, una foarte departe de Europa. Se mai poate vorbi de stat de drept?

● O excelentă analiză a regimului Putin şi a dinamicii puterilor în Rusia se găseşte în cartea Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin de Masha Gessen (apărută la Editura Pandora M. astă-primăvară, chiar înainte de re-înscăunare). Biografiile de pînă acum sînt foarte asemănătoare ca ton şi în ceea ce priveşte momentele acoperite. Informaţiile cuprinse în aceste cărţi sînt puţine şi vagi. Practic, există doar versiuni oficiale sau măcar agreate de Putin însuşi. Masha Gessen, care citează şi aceste biografii, a mers însă ceva mai departe, încercînd să ni-l arate pe Putin cel adevărat: a vorbit cu foşti colegi sau doar cunoscuţi de-ai preşedintelui, a scormonit prin arhive, a compilat declaraţii şi interviuri. Totul pentru a creiona un portret autentic al puştiului sărac, născut într-o casă săracă din Leningradul distrus de război şi ajuns, pentru a treia oară, preşedinte al Federaţiei Ruse. Cum se explică această ascensiune formidabilă? În 1999, oamenii din spatele lui Boris Elţîn căutau un succesor pentru preşedintele aflat la final de mandat (şi de carieră politică). „Oamenii din spate“ erau înalţi funcţionari (foşti lideri politici sovietici), ofiţeri şi afacerişti influenţi. Obiectivul: o schimbare democratică, dar una care să garanteze păstrarea privilegiilor cîştigate după căderea URSS. Ceea ce căutau era un lider puternic, dar obedient. Aveau nevoie de un candidat charismatic, credibil, dar manipulabil. L-au ales pe atunci încă tînărul Vladimir Putin, un fost spion KGB, un tip ambiţios şi bătăios, dispus să facă orice pentru a dobîndi o poziţie de lider. Era candidatul ideal pentru ei şi, după cum s-a dovedit, pentru majoritatea ruşilor, care l-au votat văzînd în el un lider în acelaşi timp democratic şi puternic. Sigur, despre acest trecut obscur s-a mai scris prin presa occidentală, dar niciodată aceste informaţii n-au fost atît de bine articulate într-un discurs critic ca acum, în această carte devenită aproape un fenomen. Dacă Putin se laudă în interviuri cu trecutul său de mare kgbist în slujba patriei, Masha Gessen scrie negru pe alb că de fapt n-a fost decît un soldăţel mărunt, uitat într-un birou de legătură de la Dresda. Cînd Putin se laudă cu activismul democratic, Masha Gessen îi aduce aminte de Anna Politkovskaia, de înăbuşirea manifestaţiilor de protest, de alegerile trucate din statele federale. Cînd Putin se laudă că bate cu pumnul în masa liderilor lumii, Masha Gessen arată conjuncturile şi interesele oligarhice din spatele fiecărei decizii…

Mai multe