Provenţa – laborator estival al identităţii europene
Poate că sînt subiectiv, dar cred că în nici o altă regiune din lume nu se mai produce, pe o durată atît de scurtă de timp (luna iulie), o mai mare efervescenţă creatoare ca în Provenţa. Trei oraşe apropiate unele de altele formează o triadă festivalieră fără egal: Avignon, Arles şi Aix-en-Provence. În acest triunghi magic al Franţei pulsează în luna iulie tot ce are Europa mai inventiv, mai nonconformist şi mai surprinzător în materie de teatru, de fotografie şi de operă. Trei oraşe care programează evenimente culturale majore, dar care sînt şi locuri de creaţie, de căutare, de dezbatere de idei. Ele provoacă o impresionantă transhumanţă culturală dinspre nord spre sud, atît a creatorilor, cît şi a unui public avizat, care consideră că vacanţele sînt un moment de destindere, dar şi de culturalizare…
Festivalul de teatru la Avignon, ajuns la a 72-a ediţie, a devenit, cel puţin din 1990, cînd l-am descoperit eu, un fel de centru internaţional al avangardei, dar şi al dezbaterilor civice. Mă întreb dacă mai există vreo ţară în lume care să fi instituţionalizat avangarda aşa cum a făcut-o Franţa. Incredibilă răsturnare de raporturi în materie de angajament artistic: ştim cu toţii că avangardele au fost nişte reacţii la ideile academice şi la tendinţele artistice oficiale, uneori burgheze. Cu o sută de ani în urmă, artiştii de avangardă erau nişte marginali, detestaţi de puterea oficială, care voiau să demoleze practici artistice osificate şi maniere dogmatice de a gîndi misiunea artei. Astăzi, creatorii de spectacole invitaţi să se exprime la Avignon primesc practic de la stat misiunea de a inova şi înnoi limbajele artistice, chiar cu riscul provocărilor extreme.
În materie de operă, festivalul de la Aix-en-Provence a devenit un reper internaţional prin faptul că este cel mai inovator. Sigur, Salzburg găzduieşte cel mai mare festival de operă din lume, Bayreuth se laudă cu festivalul de operă cel mai vechi (creat în 1876), iar despre cel de la Glydebourne se spune că este cel mai chic. Cel de la Aix-en-Provence, ajuns la a 70 a ediţie, se impune însă ca unul care are curajul de a-şi asuma riscuri artistice, iar în fiecare an propune cel puţin o nouă creaţie surprinzătoare (iar uneori derutantă, cum este cazul, anul acesta, cu opera Ariadna la Naxos de Richard Strauss, în regia britanicei Katie Mitchell).
Arles şi-a creat în 1970 un festival de fotografie care a devenit celebru în lumea întreagă. Oraşul însuşi este impregnat de intensa experienţă artistică pe care a trăit-o acolo, între 1888 şi 1889, Van Gogh. Cel care la ora aceea era considerat un olandez puţin nebun a pictat cu o febrilitate extremă la Arles: peste 200 de pînze şi tot atîtea desene. Majoritatea acestor lucrări erau de fapt imagini ale Provenţei, care s-au răspîndit apoi în întreaga lume, făcîndu-i acestei provincii franceze o reclamă imensă, fenomen poate fără precedent în istoria artei. Nu întîmplător deci Arles a devenit o capitală mondială a fotografiei, iar mai nou a unor experienţe digitale total stupefiante, publicului propunîndu-i-se imersiuni în diverse realităţi virtuale (de exemplu, o scufundare virtuală în mijlocul unui grup de rechini). Orice artist fotograf care se respectă ştie că vara trebuie să efectueze un pelerinaj la Arles, unde pot fi văzute şi retrospective ale celor mai cotaţi fotografi din lume.
Franţa a ştiut întotdeauna să atragă pe teritoriul ei talente din toată Europa şi chiar de pe alte continente. În 2013 a apărut, la Editura Robert Laffont, un dicţionar foarte interesant, intitulat Ces étrangers qui ont -fait la France (Aceşti străini care au făcut Franţa). Autorii dicţionarului arată în prefaţă un lucru pe care îl bănuiam, dar nu îl găsisem niciodată formulat atît de clar: prima ţară care s-a format în epoca modernă după modelul pe care îl credem american, adică printr-un aport imens de energii şi talente străine, este Franţa. Aceiaşi autori explică însă şi în ce a constat diferenţa dintre modelul american şi modelul francez. America i-a topit pe toţi străinii într-o naţiune prin bani şi prin competiţie. Franţa i-a topit (pînă la un punct) prin ideologie, prin maşina republicană destinată să transforme pe oricine punea piciorul pe teritoriul Hexagonului într-un bun francez.
Spun aceste lucruri pentru că festivalurile de la Avignon, Arles şi Aix-en-Provence nu ar fi ceea ce sînt fără marele număr de regizori, artişti şi creatori străini invitaţi să-şi aducă partea de contribuție la aceste laboratoare de creaţie şi la aceste forumuri de deconstrucţie a ideilor preconcepute. E imposibil de enumerat aici lista exhaustivă a acestor artişti invitaţi. Pe la Avignon, de exemplu, au trecut (şi au lăsat amprente puternice) Peter Brook, Pina Bausch, Declan Donnellan, Romeo Castellucci, Oskaras Korsunovas, Silviu Purcărete, Krzys-ztof Warlikowski, Thomas Ostermeier, Ivo van Hove… La Aix-en-Provence, printre marile nume care au regizat opere în aceşti ultimi ani se numără britanicul Simon McBurney şi rusul Dmitri Tcherniakov. Iar la Arles sînt celebraţi anul acesta cîţiva mari artişti fotografi americani, printre ei Robert Franck şi William Wegman.
Aici, în inima Provenţei, în această lună iulie, simt ce forţă culturală este Europa şi cîtă unitate îi dau artiştii. Păcat că oamenii politici încearcă uneori să distrugă ceea ce Europa a construit deja prin cultură: o inconfundabilă identitate creativă.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.