Probe de empatie

26 august 2015   La zi în cultură

Decât o revistă.

Probe de empatie,

Cum citeşti un romancier,

.

The Gin Closet,

Probe de empatie.

New York Times.

Am impresia că romanul tău avea elemente autobiografice. Atunci cînd scrii eseuri, lucrezi mai strîns cu tine însăţi sau cu viaţa ta? Eseurile te poartă înspre alte locuri decît ficţiunea? 

Şi cînd scriu ficţiune, şi cînd scriu nonficţiune, îmi iau energie din ieşirile şi intrările în materialul propriei mele vieţi – aşa se întîmplă cînd schimbi genurile –, dar cele două antrenează această mişcare în feluri foarte diferite. În cazul romanului, e adevărat că am luat unele situaţii din viaţă (o anumită înstrăinare din cadrul familiei mele), dar m-am simţit şi entuziasmată artistic de modurile în care puteam să eliberez naraţiunea de ceea ce se întîmplase în realitate, ca şi cum ai tăia sfoara şi ai lăsa zmeul să se înalţe pe cer. În cazul nonficţiunii, e un alt fel de libertate, un alt mod în care materialului personal i se permite să devină mai mult decît este: astfel, pot pune viaţa mea alături de viaţa celorlalţi, pot simţi ce e comun între noi, pot simţi felurile în care autobiografia se îmbogăţeşte cu lucruri care par foarte îndepărtate. Cînd documentam povestea despre boala Morgellons – bolnavilor le ies fire ciudate prin piele – m-am tot gîndit la un parazit pe care-l luasem în Bolivia, un vierme pe care îl „găzduisem“ sub propria mea piele, şi asta nu pentru că situaţiile erau similare, ci pentru că înţelegeam perfect ce-mi spuneau oamenii intervievaţi despre cît de groaznic se simţiseră să fie trimişi acasă de medici. Aşa că textul pe care l-am scris a sfîrşit prin a incorpora experienţa mea în această radiografie jurnalistică asupra comunităţii de bolnavi. Asta mi se pare absolut fascinant, felul în care un text poate fi despre mine fără să fie în întregime despre mine, felul în care autoexaminarea nu trebuie neapărat să fie solipsistă; poate să se deschidă spre exterior şi, poate – în cel mai bun caz – să încarce privirea exterioară cu mai mult sentiment. 

root beer

Mă interesează acest pas înapoi. Uneori, am impresia, e din cauza fricii: ştim întotdeauna că durerea s-ar putea să vină după noi, indiferent cît de departe ar părea – e doar în aşteptare, plănuindu-şi lovitura. A da înapoi în faţa durerii cuiva e opusul unui interes avid, poate chiar indecent, pentru durere, genul de interes care inspiră pornografia violentă sau turismul în zone sărace, genul de interes de care am fost adesea acuzată. A da înapoi poate fi o problemă, dar la fel e şi a te avînta prea departe, prea repede, prea complet. Cînd scriu despre persoanele care se taie, mă gîndesc şi la dinamica retragerii – felul în care oamenii vor să minimalizeze un tip de durere care pare prea deliberată sau afectată, purtată ca un fel de insignă. 

Într-o carte despre durere – şi despre motivul pentru care e bine să-i fii martor –, eseul despre ultramaratonul din Tennessee mi s-a părut extrem de interesant, pentru că maratoniştii îşi aleg suferinţa, dar aproape toţi recunosc că s-ar putea să nu aibă nici o semnificaţie, în afară de însăşi lipsa ei de sens. 

Cred că există o tensiune întodeauna interesantă între jurnalişti şi oamenii despre care scriu: jurnaliştii încearcă adesea să ataşeze straturi de semnificaţie care nu ar fi neapărat îmbrăţişate sau girate de cei despre care scriu, iar subiecţii sînt transformaţi în metafore sau simboluri sau părţi dintr-un tipar. Am simţit asta în cazul pacienţilor cu Morgellons despre care am scris. Încercarea de a transforma boala lor în ceva care să reprezinte nişte dificultăţi ale condiţiei umane în general era, într-un fel, un gest agresiv. Probabil asta se întîmplă şi la mulţi alergători de ultramaraton: acţiunea nu reprezintă neapărat ceva anume; pentru ei, este şi atît. Dar, desigur, mă grăbesc să umplu golul. Pentru că are o semnificaţie, trebuie să aibă o semnificaţie. Altfel n-ar mai face asta. Fără să fiu prea invazivă, cred că jurnalistul trebuie să spună o poveste despre subiectul lui pe care subiectul n-ar putea s-o spună despre sine. Altfel, ce rol joacă jurnalistul în afară de a da glas unor memorii vorbite de un ventriloc? De asta, cred că poţi găsi un sens acolo unde oamenii nu îl găsesc singuri. Şi cred că aspectul de alegere al durerii lor fizice e interesant – nu e doar ceva care le-a fost impus –, pentru că sugerează că semnificaţia e într-adevăr căutată, nu doar extrasă la iveală din circumstanţe de suferinţă nedorită. 

O cantitate uriaşă de ficţiune şi cultură – şi de abuz de putere – e înscrisă în corpurile femeilor. Nu-ţi faci niciodată griji că, scriind despre durere şi corpuri, reactivezi, de fapt, aceiaşi tropi? 

Absolut, sînt îngrijorată că s-ar putea să reactivez anumiţi tropi ai durerii. Şi scriu şi despre îngrijorarea asta, mai ales în eseul final din carte, atunci cînd încerc să examinez tabuul pe care-l simt multe femei cînd exprimă durerea (mai ales pentru că au crescut după ce feminismul a cîştigat teren). Cred că acel tabu e adînc înrădăcinat într-o teamă de a reactiva anumiţi tropi ai feminităţii. De aceea, încerc să pledez pentru a scrie despre durere, despre corpuri, despre corpuri care dor, fără a toca aceleaşi imagini învechite ale victimizării feminine care, de fapt, păstrează şi conservă această victimizare. Pentru mine, sentimentele de anxietate sau îngrijorare sau ruşine legate de ce scriu sînt în realitate semnale că scrisul e pe calea cea bună, pe urmele a ceva valoros şi puternic Sau cel puţin asta sper. 

The Body in Pain

Mi se pare fascinant să crezi în capacitatea artei de a reflecta calitatea de „distrugere“ a durerii şi de a reprezenta în acelaşi timp procesul creativ care repară acea distrugere. Aş vrea ca eseurile mele să le facă pe amîndouă, să exprime un anumit tip de haos şi fragilitate, dar şi să respingă haosul şi fragilitatea căutînd sensul sau făcînd conexiuni. Cred că eseul „Morphology of the Hit“ e un bun exemplu pentru asta: încerc să povestesc ca pe un soi de basm momentul în care am fost agresată pe stradă, dar arăt în acelaşi timp cum procesul respectiv se destramă. Transform o experienţă a durerii într-o poveste, dar arăt şi felul în care durerea se încăpăţînează să se opună coerenţei poveştii, ameninţînd să-i rupă cusăturile. 

La un moment dat scrii despre cum ţi-ai dori să poţi simţi toate lucrurile în acelaşi timp, ceea ce cred că ne dorim cu toţii, mai ales sub imperiul romantismului, dar, desigur, aşa ceva e imposibil. Atunci cînd nu scrii pe o temă dată, cum îţi ţii în în lesă propria empatie fără să cazi pradă dispreţului sau îndoielii de sine? 

Îmi place foarte mult noţiunea de a-ţi ţine empatia în lesă, ca şi cum ar fi un animal sălbatic devenit un tovarăş domestic nelalocul lui. Poate că nu e chiar aşa de departe de adevăr. Excesul de empatie poate deveni obositor şi nici nu e foarte eficient. Paul Bloom, psiholog la Yale, e foarte bun pe tema asta.

a găzduit o dezbatere recentă, ca răspuns la un text al lui Bloom despre pericolele empatiei, despre cum ne poate direcţiona greşit sau epuiza sau distrage atenţia fără să folosească neapărat la ceva. Deşi empatia e unul dintre principiile structurale ale vieţii mele, ca scriitor şi ca persoană, cred totuşi că e important să păstrezi nişte limite. Cu asta m-am luptat cînd am scris cartea şi mi-am dat seama că nu poţi simţi totul în locul tuturor. Sînt o mare adeptă a ritualului şi a lucrurilor simple: mănînc omletă la micul dejun, îmi petrec o mare parte din timp cu un copil de cinci ani, uitîndu-ne la desene animate, vorbesc cu mama la telefon cel puţin o dată pe săptămînă. A devenit important pentru mine să resping valul de sentimente puternice cu o structură bine definită, cu mişcările vieţii cotidiene, cu încercarea de a le fi alături celorlalţi în moduri cît mai substanţiale.  

Morgenbladet

traducere de Luiza VASILIU

Mai multe