Prin ţări musulmane

„Și cum sînt musulmanii din țările unde ai fost?“, mă întreabă în ultimul timp din ce în ce mai mulți amici, în contextul discuțiilor despre refugiați, Siria, atacuri teroriste, drepturile omului, poeți condamnați la moarte în Arabia Saudită și altele. Răspunsul e simplu: mai buni, mai răi, la fel ca toți oamenii. Pentru că e simplu să vezi lucrurile în alb și negru și să dai vina pe religie, fără nici o legătură cu contextul.

De obicei, dau exemplul meu pre­fe­rat și cel mai drag: Iranul. De ce preferat? Pentru că are aura de fundamentalism, cu toate prejudecățile agățate la rever, pentru că nu stă prea bine la masă cu Vestul, mai ales cînd Vestul ar bea și-un pahar de vin și, mai ales, pentru că acolo am întîlnit cei mai simpatici și deschiși oameni din toate călătoriile. Iar vinul băut, ascuns pe sub masă, în Iran a fost cel mai bun, în ciuda durerilor de cap ulterioare. Sub aparența națională de fundamentalism religios a Republicii Islamice Iran, găsești cei mai calzi oameni, cu libertăți cîștigate la milimetru, care valorează pentru ei mai mult decît valorează aparentele mari libertăți pentru noi.

Dacă în Maroc n-aveam voie să intru în moschei și mi se semnala agresiv lucrul ăsta, nici în Iran n-aveam voie să intru în shrine-uri, cu singura diferență că interdicția era teoretică, întotdeauna găsindu-se cîțiva iranieni simpatici care să te bage mai mult sau mai puțin pe ușa din dos. Oameni versus sisteme. A pune în aceeași oală pe oricare dintre prietenii mei dintr-o țară musulmană sau pe oamenii pe care i-am întîlnit acolo cu extremiștii care se aruncă în aer în numele doar ei știu a ce îmi provoacă fiori. La fel cînd aud că musulmanii sînt așa și pe dincolo, nu pot să nu mă gîndesc că majoritatea interacțiunilor mele cu ei, în călătorii, au fost minunate. Cam la fel cu oricare altă religie, dacă privim așa, sau grup social.

Cum te simți călătorind într-o țară musulmană? Interesant! E un interesant cu multe nuanțe, umbre și lumini, care e diferit între o junglă din Malaezia unde cauți cîteva ore o bere și cluburile din Kuala Lumpur, la fel de diferit între zona Bazarului din Istanbul și tîrgurile de design de peste Bosfor, diferit între o familie ce intră prietenos în vorbă cu tine într-un tren iranian, întrebîndu-te de copii, și tinerii din Teheran care te iau cu ei la un concert ilegal. Da, e o experiență.

Cum m-am simțit cu vălul pe cap în Iran, obligată fiind, chiar și ca turistă, să-l port? La început ciudat, recunosc, pentru că nu eram obișnuită. Apoi OK, apoi din nou ciudat pentru că începeam să-i înțeleg presiunea, cu toate că fetele din Iran îl purtau cît mai lăsat pe spate, pe un coc, cît să le încadreze puțin fața machiată. Mai ciudat m-am simțit în Dubai însă, cu toate mall-urile, opulența și cu femeile acoperite de sus pînă jos în negru, iar bărbații în alb. Dar, prin comparație, cu nimic mai ciudat decît m‑am simțit în New York, cu autobuzul într-un cartier de evrei ortodocși, care se ridicau dacă se așeza o femeie lîngă ei. Sau în bisericile creștine din Etiopia, unde erau multe locuri unde nu puteam intra. Exemplele ar putea continua.

Nu prea înțeleg deci întrebarea „Cum sînt musulmanii?“, de parcă vorbim de o masă nediferențiată de oameni, toți cu aceleași caracteristici, buni de pus în­tr-o statistică. Nici la cum sînt budiștii sau hindușii n-aș prea ști ce să răspund, ca să nu mai zic că întrebarea despre cum sînt creștinii m-ar băga complet în ceața existențială.

Foto: wikimedia commons