Prin apele istoriei – interviu cu scriitorul Cătălin MIHULEAC

America de peste pogrom

Reconstituiţi, într-adevăr, detalii ale pogromului de la Iaşi, din 1941. Sînt cîteva pasaje despre deposedarea evreilor, despre actele de vandalism îndreptate împotriva lor, despre cum au fost bătuţi cu bestialitate pe străzile oraşului. Despre violuri, despre trenurile morţii. Ce înseamnă pentru un scriitor să trateze această temă istorică? 

Depinde cum o face. Dacă se menţine la un nivel contemplativ, nu-i va ieşi o operă de artă, ci un pospai literar. Dacă, însă, se implică şi plonjează în apele istoriei, atunci iese o lucrare profundă. Apropo de preţul personal. Pe mine, scrierea acestei cărţi m-a consumat foarte tare. Mă întîlneam cu prieteni şi probabil că eram atît de schimbat fizic, încît mă întrebau dacă mi-a murit cineva. 

Care sînt avantajele ficţiunii faţă de perspectiva pur istorică? 

Ficţiunea te ajută să clădeşti o naraţiune caldă, în contrast cu răceala istoriei. Ficţiunea îţi oferă materiale de construcţie, ficţiunea scoate oamenii din statistici şi îi transformă în personaje. Ficţiunea animă evenimentele din manuale. Cred că, în final, acesta şi este marele atu al cărţii: că reuşeşte să ochească nu partea raţională a fiinţei omeneşti, ci partea ei emoţională. 

În cele patru părţi ale cărţii, apar tot felul de personaje; sînt foarte multe familii, pe două continente, unele dintre ele părînd inspirate din realitate. Cum aţi construit personajele? 

Există trei tipuri de personaje în roman. Unele sînt reale sută la sută, şi nu mă refer numai la personalităţi ca Antonescu sau colonelul Chirilovici, şeful Poliţiei din Iaşi, ci şi la oameni mai puţin cunoscuţi, precum Carol Drimmer, un intelectual evreu foarte fin, care lucra la traducerea în germană a

Era un cărturar cu deschidere europeană, un fel de strămoş al lui Patapievici, care voia să promoveze cultura română în lume. Era un germanist şi a murit în trenurile morţii, înjurîndu-l cu obidă pe Hitler. Există şi alte personaje, care au fibră reală, dar cu înveliş ficţional. Iar altele sînt fictive sută la sută. Surpriza mea a fost să întîlnesc cititori convinşi că anumite personaje fictive sînt reale sută la sută. Am luat-o ca pe un compliment. 

Cineva m-a întrebat dacă acel personaj – medicul ginecolog Jacques Oxenberg – a existat cu adevărat. Şi am spus că, din moment ce el operează în paginile cărţii, înseamnă că a existat. Dar am venit apoi şi cu precizarea care ţine de istoria medicală. Anume că operaţia de cezariană a fost efectuată de medicii evrei pe mama moartă, încă din timpurile vechi ale istoriei. În România secolului trecut, a existat o foarte bună şcoală ginecologică, în care medicii evrei au avut o contribuţie esenţială. 

Cîtă ficţiune încape într-un roman cu fundal istoric? 

Cred că este necesar un dozaj înţelept. Nu trebuie să exagerezi nici într-o parte, nici într-alta, pentru că acest gen de teme este foarte ofertant, dar e şi foarte uşor de ratat, dacă nu există un dozaj perfect între ficţiune şi realitatea istorică. 

Apropo de dozaj: şi umorul trebuie foarte bine dozat, cînd tratezi teme sensibile. În cartea asta tristă e şi foarte mult umor. Cum aţi avut totuşi curajul să introduceţi replici sau pasaje în cheie ironică, într-o carte atît de serioasă? 

Cînd scriu, nu mă pot controla. Acesta este stilul meu, ironic uneori; dramatic, alteori. Registrul comic este un foarte bun conservant pentru o operă de artă. Noi ne delectăm astăzi cu ce au scris Swift şi Mark Twain. Am fost conştient că, fără acest ingredient, cartea nu ar fi fost digerabilă. Nu ar fi ajuns la omul grăbit de azi, n-ar fi ajuns în primul rînd la generaţia tînără. Şi acesta a fost scopul meu iniţial: ca romanul să ajungă la generaţia tînără, pentru că doar acolo mai putem modela sufletele. 

Chiar aşa, în ce măsură e cunoscută această istorie neagră a pogromului de la Iaşi din 1941? 

Începe abia acum să fie cunoscută. În roman pomenesc că, pe vremea lui Ceauşescu, au fost trecute toate crimele în seama trupelor germane. Dar germanii nu au participat decît, să spun aşa, la un nivel contemplativ.  După ’90 a început să se vorbească pe această temă, dar a existat şi un violent curent negaţionist, care se manifestă şi acum. Mai e ceva: unde îşi bagă coada presa românească, nu prea mai creşte iarbă. Căci presa a luat doar partea senzaţională, superficială a evenimentelor. Cine citeşte ce s-a scris în ziare rămîne doar cu imaginea prizonierilor din trenurile morţii, care, din cauza deshidratării, şi-au băut urina unul altuia. 

În România, accesul la arhive nu este uşor. Sigur, există o bibliografie destul de importantă pe această temă, dar pare că aţi ajuns la nişte detalii necunoscute pînă acum. Cum v-aţi documentat pentru carte? 

Am ajuns la nişte detalii necunoscute pentru că n-am văzut lucrurile cu ochii unui istoric. Eu am judecat orice document care mi-a ajuns în mînă, în ideea construcţiei la care m-am înhămat. L-am tratat pur emoţional. Am vrut, în primul rînd, să înţeleg ura sălbatică de atunci, eu nefiind capabil să urăsc pe nimeni, fie el chinez, musulman, patruped sau extraterestru. Bine, mi-a mai dat şi întîmplarea o mînă de ajutor. De pildă, am reuşit să leg o prietenie cu un supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste, care m-a ajutat să înţeleg ce se întîmplă în sufletul unui om care se naşte cu un stigmat, trăieşte toată viaţa cu el şi tot stigmatul îl împinge permanent la periferie. 

Găsim în această carte şi nişte descrieri foarte plastice ale străzilor, ale caselor din Iaşiul anilor ’30-’40, e o cartografiere care pare aproape exactă pentru cel care nu cunoaşte Iaşiul, în orice caz. 

Am încercat, folosind scrierile din gazetele interbelice, să reconstruiesc imaginea de atunci nu doar a Iaşiului, ci şi a Bucureştiului. 

Chiar şi Viena este descrisă în această carte, sînt descrieri exacte ale unor locuri… 

Mai cu seamă ale Spitalului Rothschild, unde erau adăpostiţi evreii care fugeau pe căi clandestine din România, după 1945. A trebuit să-l recompun tot după documentele de atunci, pentru că a fost demolat între timp. Am văzut şi fotografii, am citit şi mărturii din presa internaţională veche.

de exemplu, a avut în 1947 o serie de fotoreportaje despre Spitalul Rothschild, realizate de Henry Ries. Cutremurătoare. A trebuit să bat Viena şi cu pasul, ca să recompun o plimbare descrisă în finalul cărţii, cînd toate firele naraţiunii încep să se lege. 

Ce rămîne astăzi din Iaşiul anilor ’30-’40? Mai e recognoscibil acel oraş? 

Nu prea, pentru că Iaşiul este acum un amestec nefericit între ce s-a mai păstrat din istorie şi avîntul edilitar haotic, beţivănesc, de dată recentă. De pildă, Jockey Club – unul dintre localurile cele mai rafinate ale oraşului, de care pomeneşte şi Curzio Malaparte în cartea lui,

, unde există şi nişte capitole despre Pogrom – era o splendoare arhitectonică. A fost demolat, odată cu aşa-zisa sistematizare socialistă. Şi nu este singura victimă a elanului demolator. Iaşiul de după Revoluţie a avut doi primari care şi-au îndeplinit mandatele în duşmănie. E vorba de Constantin Simirad şi de Gheorghe Nichita, ambii proveniţi de prin judeţul Botoşani. 

„Nu poţi duce ţara pe talpa pantofului“ – aceasta este o replică repetată adesea în carte. Destinul personajului Dora demonstrează, însă, exact contrariul. 

Da, de fapt aici este o cheie a cărţii. Unul dintre personajele americane, Joe Bernstein, originar din Iaşi, repetă această vorbă a lui Danton. Dar el are o completare subtilă: nu poţi duce ţara pe talpa pantofului, zice Danton, „dar în toc se păstrează întotdeauna ceva“. Nora lui, Suzy, vrea la sfîrşit să vadă tocmai ce se păstrează în toc. În toc e legătura lui cu România. 

De ce aţi ales să plasaţi o parte importantă a acţiunii, cea din zilele noastre, tocmai în America? 

Aici este partea care ţine de spectacol. Fără o secţiune americană, modernă, plasată în ziua de azi, nu cred că ar fi ajuns cartea acolo unde ar fi trebuit, nu ar fi fost digerabilă. Naraţiunea curge pe două planuri: un capitol este despre România şi Iaşiul interbelic, capitolul următor este despre America, România sau Viena anului 2000. Iese o împletire permanentă între capitolele de mare tensiune şi altele mai uşurele şi mai înclinate spre comic. Dar şi cele care par uşurele au, la a doua privire, profunzimea lor. 

America a fost, într-adevăr, o destinaţie pentru evreii care fugeau din Europa de valurile de antisemitism. Cum a asimilat societatea americană acest aflux de evrei veniţi de peste tot, din Europa de Est mai ales? 

America este o ţară de imigranţi, deşi azi se mai zborşeşte la ei. Din acest Spital Rothschild – care ajunsese de fapt un megacoteţ, deşi servise cîndva inclusiv „selectele“ trupe SS – destinaţiile clasice erau Palestina şi America cea plină de promisiuni. Personajul meu alege America, mai cu seamă că îi dă şi destinul brînci. America, pentru că, în copilărie, visase să scrie scenarii în Hollywood-ul înfiinţat de evrei. America unde speră că va scăpa de ferocitatea amintirilor. 

În roman, familia Bernstein şi-a construit un imperiu aproape din vînzarea de haine second-hand, cu depozite şi în România. De ce aţi ales tocmai această ocupaţie pentru personajele cărţii? 

Pe de-o parte e o metaforă, pentru că noi purtăm în ziua de azi hainele americanilor, ceea ce nu este neapărat rău. Pe de altă parte, meseria de

, de vînzător de haine vechi, este tipic evreiască, dar a fost îndelung persiflată de-a lungul istoriei. Să ne amintim că, în

filmul de desene animate al lui Walt Disney, lupul care bătea la uşa suavilor godaci era reprezentat ca un

evreu. Probabil că Hitler, mare admirator al lui Walt Disney, îşi freca palmele de mulţămire. America este o ţară care îţi promite şi-ţi mai şi dă. Printre altele, îţi dă haine. Acolo este unul dintre centrele modei, Garment District. Şi aş spune că nu întîmplător, în America, hainele mofturoase sînt mai ieftine ca în Europa. 

Ce semnificaţie are titlul cărţii? 

Titlul cărţii este simplu doar în aparenţă. S-au găsit destui să-l critice, căci unde dragostea-i puţină, lesne-i a găsi pricină. „America de peste pogrom“ poate însemna „America îmbrăcînd pogromul“, ca o haină care se trage peste atrocităţile de atunci. 

Credeţi că sînt cetăţenii americani conştienţi de această istorie, îndepărtată şi geografic, şi temporal? 

Sînt americani şi americani. Cei receptivi pot fi conştientizaţi tocmai printr-o operă artistică. Ce-am fi ştiut despre lagărul de la Plaszków, dacă n-ar fi existat

filmul ieşit de sub pana lui Spielberg? Nu întîmplător, în Washington DC, există un Muzeu al Holocaustului, foarte bine pus la punct. Unul dintre diriguitori este Radu Ioanid. Multe dintre fotografiile despre Pogromul de la Iaşi au fost puse la dispoziţie de SRI şi sînt reprezentate acolo, într-un sector foarte bine pus la punct. 

Convenţia în care e scris romanul este următoarea: personajul cărţii, Suzy Bernstein, v-a delegat pe dumneavoastră, Cătălin Mihuleac, să-i scrieţi povestea. De ce aţi simţit nevoia acestui artificiu narativ?

Sînteţi sigur că e artificiu? Vreţi s-o sun acum pe Suzy Bernstein şi să vorbiţi puţin cu ea? 

Aş vrea!

Poate că Suzy Bernstein există. Oricum, este unul dintre misterele pe care nu vreau să le dezvălui. Aceasta este altă întrebare frecventă care mi se adresează: dacă Suzy Bernstein chiar există. E valabil ce am spus în privinţa ginecologului Jacques Oxenberg: din moment ce e atît de aprigă în paginile cărţii, înseamnă că există. 

Dar una dintre imensele provocări ale acestei cărţi a fost că principalele două voci narative aparţin unor femei. Două voci narative, două stiluri literare diferite, care pe deasupra mai sînt şi feminine. Greu, foarte greu… Pentru că, spre deosebire de bărbaţi, care reprezintă o masă mai previzibilă, femeile au o structură mult mai fină şi foarte diferită de la un exemplar la altul. 

Romanul e structurat ca un bun scenariu cinematografic. V-aţi gîndit la o ecranizare? 

Au existat deja unele tatonări. Nu aş vrea să mă grăbesc, pentru că e foarte tînără cartea. Există o vorbă a unui mare scriitor evreu, Danilo Kis: „Nu uita că, dacă nimereşti ţinta, ratezi tot restul“. Eu nu vreau să ratez „restul“. Cartea e ca o fată pe care nu vreau s-o mărit la 17 ani. Vreau să văd în continuare ce se mai întîmplă cu ea. Să-i ţin eu carneţelul de bal şi să-l cîntăresc bine pe cel care o invită la dans. Că veni vorba, eu visez la o ecranizare internaţională. Pentru că nu e o carte românească; valoarea ei este, cred, universală. Ea poate încălzi orice suflet de pe această planetă. 

Cum a fost primită această carte, ce reacţii aţi primit din partea criticilor şi cititorilor? 

Cu această carte s-a întîmplat cam ce s-a întîmplat la alegerile prezidenţiale. Liderii de opinie din domeniul literar au preferat să tacă în păpuşoi. Chiar cei care se manifestaseră violent la adresa cărţilor mele precedente s-au făcut că plouă. Puţinele cronici – apărute în

etc. – au fost elogioase, de un mare entuziasm. Însă cartea a fost promovată masiv prin reţeaua paralelă, prin Facebook, graţie unor oameni care au scos-o din sîn şi au arătat-o prietenilor. În asta constă astăzi o promovare adevărată – un produs artistic trebuie să poată fi scos din sîn şi să meargă de la suflet la suflet. Dar nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi existat Facebook-ul şi nu ar fi avut atîta forţă. 

În ce măsură urmăriţi, în ce măsură vă interesează revistele literare, cronicile? 

Mă interesează prea puţin. Cronicile literare rareori reprezintă judecăţi cinstite. Ele aparţin unor oameni relativ tineri, care au intrat deja în fel de fel de învîrteli şi jocuri de interese. Am senzaţia că parcă cer să nu se pună preţ pe judecăţile lor de valoare. 

Aşteptările mele în privinţa lor au fost altele. Mă aşteptam ca această carte să fie primită cu mai multă bunăvoinţă. Mă aşteptam să fie băgată în seamă de juriile care acordă premii, dar, din păcate, ele sînt formate preponderent din aceiaşi critici utilitari de care vorbim. Şi ştiţi ceva? Nu m-ar mira să citesc într-o zi cîte ceva despre ofiţerii acoperiţi din critica literară, despre cei care au primit misiunea de a impune anumite ierarhii. 

Ştiu că scriitorilor nu le place să fie puşi în insectar, nu le place să fie categorisiţi pe generaţii, pe cercuri literare. Totuşi, de care scriitori români contemporani vă simţiţi ataşat? 

Mi-e greu să spun asta, pentru că literatura nu are graniţe. Iar eu am încercat, de-a lungul vremii, să dobîndesc o voce distinctă şi sper că orice rînd scris de mine este foarte personal. Aş putea să vă zic mai curînd scriitori universali de care sînt ataşat. Unul dintre ei este Dino Buzzati, altul este Bohumil Hrabal, cehul cu care Bill Clinton, în cursul unei vizite în Praga, a ţinut neapărat să bea bere la Tigrul de aur. Nu l-aş uita pe Romain Gary, care mi-a rupt sufletul în cîteva rînduri, şi tot el mi l-a cusut la loc. Şi sînt şi alţi clasici pe care-i iubesc, începînd cu duetul din Odessa, Ilf şi Petrov; Ilf fiind, cum bine ştim, evreu. Mă regăsesc în caracterizarea lui Ilf, care şoptea timid la urechea lui Petrov: „Ştii, Jenea, eu fac parte dintre cei care intră întotdeauna ultimii pe uşă“.  

a consemnat Matei MARTIN  

Foto: wikimedia commons

*****

Cătălin MIHULEAC

America de peste pogrom (fragment)

Golda nu mai văzuse goliciune bărbătească decît la statuile greceşti din albumele de artă. Unde nu arăta tocmai rău, dar nici bine, fiind vorba de starea aceea mută a organului, care nu spune nimic unei fetiţe curioase. Ştia esenţialul despre sexualitate, la modul poetic, şi auzise rîzîndu-se copios la gluma că dragostea e un cuvînt inventat de evrei, ca să obţină gratuit ceea ce la bordel sau la colţul străzii se capătă cu parale. Privea pierdută la cinema buzele femeilor topindu-se în ale bărbaţilor, dar cum anume se petreceau lucrurile, după ce sărutul era mîntuit, trecea în sectorul închipuirii. 

Mereu atent la semnalele pieţei, fratele său Lev se oferise, în cîteva rînduri, să-şi dezvăluie puţa, pentru diverse tarife, dar viermişorul acela tîmpit, aşezat plin de sfiiciune pe săculeţul cu ouă, temător să nu le fisureze coaja, nu fusese capabil s-o lumineze. Odată, Lev i-a cerut o mie de lei – bani primiţi de ea de la domnul Drimmer, cu ocazia sărbătorii de Hanukkah – pentru a-şi trezi viermişorul, şi-atunci Golda a contemplat magia care le fermeca pe femei, încă de la Facerea lumii. Mîngîiat cum se cuvine şi stimulat din cancelariile secrete ale creierului, viermişorul s-a arcuit semeţ, împingîndu-şi spre public pieptul de dansator. Ca nişte castaniete pulsînd de energie, bilele din sac s-au oţărît şi ele, gata să sprijine din culise evoluţia scenică a maestrului. 

Distanţa de la puţica angelică a lui Lev la ţepuşele căpăţînoase, lustruite cu unsoare şi aşezate pe grămezi de lînă scărmănată, ale celor care-i sufocă mama, se arată Goldei imposibil de parcurs. Dunga văruită cu păr murdar care separă fesele pătrate ale poliţistului basarabean, picioarele strîmbe şi noduroase ale lui Ilie, furunculul exploziv de pe coapsa ofiţerului german, ouăle care pendulează înnebunite în sacul domnului Vicovschi, gata să se desprindă şi să aterizeze într-o omletă împuţită pe podea, carnea albă a mamei, împunsă de muşchiul afumat care se schimbă cu rîndul, putoarea de sudoare aţîţată cu tutun înecăcios şi băutură gloduroasă, toate îi strivesc sufletul, canalizîndu-se într-o ură oarbă adresată lumii întregi. 

Nu, nu spre aşa ceva conduceau sărutările pe care le urmărise topită pe ecran la Trianon; nu, nu putea fi asta contopirea feerică dintre femeie şi bărbat, pe care intenţiona să o cînte toată viaţa, în poveştile ei de la Hollywood. Aşa ceva merită cîntat cel mult la cîrciuma din colţ.

Golda uită complet de medicamentul bunicii. Rostogolită ca o bilă de popice de mîna răzbunării, se prăvăleşte pe scări şi se lasă înghiţită de stradă. Ştie ce are de făcut, ştie prea bine. Îşi va căuta tatăl şi fratele, le va povesti ce se petrece acasă, iar ei doi îşi vor lăsa treburile baltă şi vor veni într-un suflet, pentru a o salva pe mami din ţepuşele ălora. Cu talentul lui de negustor, Lev îl va convinge pe poliţistul basarabean să-i vîndă pistolul, oferindu-i un preţ peste putinţă de refuzat, apoi îi va împuşca pe toţi. 

– Poc, poc, poc! 

La urmă, le va reteza spurcăciunile şi le va arunca la cîini, dar numai după ce tati – chirurg neîntrecut – îi va opera, pe viu, furunculul germanului, că nu se cade să apari în faţa lui Dumnezeu murdărit de bube.

Puhoiul străzii o înghite ca pe o firimitură. Strada spumegă, strada pîrîie, strada clocoteşte, strada urcă spre cota de înec. Pîrîiaşe iudaice se adună cu mînie de pe arterele laterale, vărsîndu-se cu muget în rîurile principale, ce conduc spre marele lac de acumulare de la sediul Chesturii de Poliţie, din strada Vasile Alecsandri.

Nu mai e loc de milă. Mîinile prizonierilor, obligate să stea ridicate, cerşesc atenţia unei divinităţi care nu stă prea bine nici cu văzul, nici cu auzul. E în zadar. Acolo, sus, toată atenţia este îndreptată spre sărbătoriţii creştini Petru şi Pavel, care suflă voiniceşte în lumînările din tortul de ziua lor. Baionetele soldaţilor imprimă direcţia şi ritmul de mers, bîtele civililor anulează de pe trotuar tentativele de-a ieşi din formaţie, certificînd că oina cu capete evreieşti rămîne sportul naţional românesc. 

Nefericiţii îşi primesc porţia fără să protesteze. Butonul de sonor al gemetelor este dat la mic, dezechilibrele se sprijină unul pe altul, suflarea este dreasă din mers, odată cu recîştigarea poziţiei verticale. Oamenii sînt preocupaţi mai mult să-şi pipăie banii ascunşi în căptuşeala hainelor decît rănile. Abia au timp să-şi scuipe dinţii muribunzi, care le lasă gurile înecate cu sînge.