Premieră editorială: Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine
Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, de Eric R. Kandel, recent apărut la Editura Polirom, în traducerea Luciei Popovici.
Eric R. Kandel, unul dintre cei mai importanţi specialişti în neuroştiinţe din lume, face o neobişnuită incursiune în universul enigmatic al creierului, arătînd ce ne dezvăluie tulburările mintale despre natura umană. Pe baza cercetărilor sale inovatoare şi a lucrărilor altor experţi, el încearcă să răspundă la una dintre cele mai dificile întrebări cu care ne confruntăm: cum apare mintea din materia fizică a creierului? Cei 86 de miliarde de neuroni cerebrali comunică între ei prin cele mai fine conexiuni, care ajung uneori să fie alterate sau chiar întrerupte. În felul acesta, procesele din creier care dau naştere minţii pot fi afectate, ducînd la tulburări precum autismul, depresia, schizofrenia, boala Parkinson sau tulburarea de stres posttraumatic. Studiul acestor afecţiuni şi explorarea potenţialelor lor tratamente ne pot ajuta să înţelegem mai bine felul în care creierul produce experienţele şi capacităţile noastre fundamentale – gîndurile, sentimentele, comportamentele, memoria şi creativitatea.
„Captivantă... Foarte bine construită, naraţiunea lui Kandel îmbină perspectiva istorică şi relatările personale cu explicaţii ale unor experimente recente.” (The New York Times Book Review)
„Kandel este un cititor abil şi un observator meditativ... Neuroştiinţa prinde viaţă în studiul lui prin reflecţiile personale şi imaginative asupra minţii tulburate...” (Science)
„Informaţii fascinante interpretate cu abilitate de un maestru.” (Kirkus Reviews)
„Fără îndoială, neuronii vor zbîrnîi în timp ce cititorii vor reflecta asupra incitantei cărţi a lui Kandel.” (Booklist)
Din cuprins:
Ce ne pot spune tulburările creierului despre noi înşine • Natura noastră profund socială: spectrul autist • Emoţiile şi integritatea eului: depresia şi tulburarea bipolară • Memoria, depozitara eului: demenţa • Creativitatea înnăscută: tulburările creierului şi arta • Principiul plăcerii şi libertatea de a alege: adicţiile • Conştiinţa: marele mister nedezlegat al creierului
Eric R. Kandel, unul dintre pionierii ştiinţei cognitive moderne, este profesor la Columbia University şi activează în cadrul Howard Hughes Medical Institute. În anul 2000 a fost unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină datorită studiilor sale privind învăţarea şi memoria. Este autor al lucrărilor In Search of Memory: The Emergence of a New Science of Mind (2007), The Age of Insight: The Quest to Understand the Unconscious in Art, Mind, and Brain, from Vienna 1900 to the Present (2012) şi Reductionism in Art and Brain Science: Bridging the Two Cultures (2016) şi coautor al volumului Principles of Neural Science (1981).
***
Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine (fragment)
Emil Kraepelin a întemeiat nu numai psihiatria ştiinţifică modernă, ci şi psihofarmacologia, studiul efectelor medicamentelor asupra dispoziţiei, gîndirii şi comportamentului. În 1883 a publicat Compendiu de psihiatrie, prima ediţie a ceea ce avea să devină vastul său Manual de psihiatrie, în mai multe volume. În 1891 a început să predea la Universitatea din Heidelberg, iar mai tîrziu s‑a mutat la Universitatea din München. Kraepelin susţinea că bolile mintale sînt strict biologice şi au o bază ereditară. Mai mult, insista ca diagnosticele psihiatrice să aibă la bază aceleaşi criterii ca diagnosticele din alte ramuri ale medicinei.
Kraepelin îşi impusese o sarcină dificilă. Pe vremea lui, diagnosticele bolilor psihice erau imposibil de confirmat la autopsie, deoarece aceste boli nu lasă urme vizibile asupra creierului, iar tehnologia imagisticii cerebrale avea să apară la orizont abia un secol mai tîrziu. În lipsa markerilor biologici şi a imagisticii, Kraepelin a fost nevoit să‑şi fundamenteze diagnosticele pe observaţiile clinice asupra pacienţilor săi.
Observaţiile lui Kraepelin se sprijineau pe aceleaşi trei criterii folosite în medicina generală: Care sînt simptomele bolii? Cum evoluează boala? Care este rezultatul final?
Aplicînd aceste criterii bolilor mintale, Kraepelin a evidenţiat două grupuri mari de tulburări psihotice: tulburările de gîndire şi tulburările de dispoziţie. Pe cele de gîndire le‑a numit dementia praecox – demenţa tinerilor –, întrucît debutează mai devreme decît alte demenţe, precum boala Alzheimer, iar pe cele de dispoziţie le‑a numit boală maniaco‑depresivă, deoarece se manifestă fie prin stări depresive, fie prin exaltare euforică. Acum dementia praecox este numită schizofrenie, iar boala maniaco‑depresivă – tulburare bipolară. Vorbim doar despre stări depresive, fără nici o componentă maniacală, precum depresia majoră sau depresia unipolară. Majoritatea cazurilor de tulburări depresive sînt unipolare.
Diferenţele observate de Kraepelin între cele două tulburări psihice majore – schizofrenia şi tulburarea bipolară – au persistat pînă în zilele noastre. Totuşi, întrucît studii genetice recente sugerează că unele gene ar putea contribui la ambele tipuri de tulburări, ne dăm seama acum că între ele ar putea exista suprapuneri. Ar putea exista suprapuneri şi între aceste tulburări şi autism, care a fost recunoscut pe deplin la o jumătate de secol după lucrarea clasică a lui Kraepelin.
Tulburările de gîndire şi tulburările de dispoziţie nu numai că afectează pacienţii în mod diferit, ci şi evoluează diferit şi au rezultate diferite. Schizofrenia se caracterizează prin declin cognitiv care debutează cu primul episod al bolii, de obicei la începutul vîrstei adulte, şi continuă de‑a lungul vieţii, adesea fără remisiune. În schimb, tulburările de dispoziţie sînt cel mai adesea episodice, cu luni sau chiar ani între episoade. Depresia majoră debutează de regulă la sfîrşitul adolescenţei şi în jurul vîrstei de 20 de ani, iar tulburarea bipolară începe de obicei la sfîrşitul adolescenţei. Durata medie a remisiunii în cazul depresiei majore este de circa trei luni. Acest fapt arată că, cel puţin la început, schimbările din reţeaua neuronală şi funcţia cerebrală care duc la depresie sînt reversibile. Odată cu înaintarea în vîrstă, episoadele depresive tind să dureze mai mult, iar intervalele de remisiune se scurtează. Persoanele care suferă de o tulburare de dispoziţie pot funcţiona foarte bine în perioadele de remisiune, iar rezultatul tulburărilor de dispoziţie este adesea mai benign decît în cazul schizofreniei.
Cartea este disponibilă aici.