Premieră editorială: „Iarna lui Isidor” de Veronica D. Niculescu

21 mai 2020 La zi în cultură

Editura Polirom vă prezintă un fragment din Iarna lui Isidor de Veronica D. Niculescu, roman apărut în colecția „Junior” a Editurii Polirom, cu ilustraţii de Radu Răileanu. Carte publicată şi în ediţie digitală. Vîrsta recomandată: 10+

O nouă întîlnire cu condorul Isidor și prietenii săi

„Mi-e dor de Serena, prietena mea,

și totul pe lume rimează cu ea!

Ce-ncepe cu S și se-ncheie cu A?”

Romanul, care continuă O vară cu Isidor, spune povestea condorului Isidor după ce a fost eliberat în Sinaia de prietena lui, Serena. Ce faci cînd ești liber, dar ai rămas singur-singurel într-un loc necunoscut, abia ai învăţat să zbori, ești mai degrabă domestic decît sălbatic, și mai vine și gerul? În iarna nesfîrșită care-i stă în faţă, Isidor trece prin multe aventuri și învaţă cîteva lucruri esenţiale pentru supravieţuire – cum ar fi că te poţi descurca binișor în viaţă dacă știi să citești sau că prietenii sînt importanţi.

Alături de un corb generos, o bufniţă înţeleaptă și-un căţeloi mare și blînd, Isidor trece iarna cea grea și pune la cale o evadare spectaculoasă a păsărilor rămase captive la Zoo. După o iarnă cît șapte ani, urmează șapte zile de vară fericite și lungi cît o viaţă.

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat douăsprezece volume de proză scurtă și romane. Printre cărţile sale se numără Roșu, roșu, catifea, Simfonia animalieră, Hibernalia, Spre văi de jad și sălbăţie, Toţi copiii librăresei. În 2017 a publicat prima sa carte dedicată copiilor și adolescenţilor, O vară cu Isidor, o poveste despre prietenie și libertate. A tradus numeroase volume din limba engleză, din opera unor scriitori celebri precum Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll. Locuiește în București, iubește florile, păsările și literatura.

Vă invităm să o și ascultați pe autoare citind un fragment din carte:

Iarna lui Isidor (fragment)

Într-o seară, stăteam cu corbul și bufnița la căsuța din copac și o ascultam pe buhă cîntîndu-ne, cu minunatul ei glas tînguit, una dintre baladele ei preferate:

Vino să te-nvăț sălbăticia...

Ne cînta privind cu ochii aceia magici în întunericul prin care doar ea deslușea bine formele. Noi visam, gîndindu-ne fiecare la ale noastre.

Ninsese și totul se îmbrăcase într-un strat alb, subțire. Încercam să stau cît mai puțin în aer liber, fiindcă mă temeam să nu mă îmbolnăvesc.

Cîntecul buhei era plăcut și îmi trimitea fiori în tot corpul, îmi făcea puful de la gît să freamăte și pielea mi se făcuse – mă scuzați, știți cum se zice! – de găină... Știam că se străduiau, și ea și corbul, să facă un animal cît mai sălbatic din mine. Dar eu, iată, îi ascultam îmbrăcat în pelerină și cu pălăriuță pe cap și abia așteptam să mă retrag în casa mea, dincolo de fereastra bine închisă.

Cîntecelul despre sălbăticie s-a încheiat repede.

— Tremuri, a zis corbul privindu-mă. Ar trebui să te retragi acasă, e tîrziu pentru tine.

— Tremur de emoție, am zis, ușor încurcat. Dar da, oricum a cam venit vremea să plec acasă.

— Înainte să pleci, dacă nu e cu supărare, aș vrea să te întreb ceva, a zis bufnița. Mă macină de ceva vreme.

— Sigur că da. Poți să mă întrebi orice, i-am răspuns.

Știam că discuțiile cu ei aveau întotdeauna miez și nu de puține ori ne duceau în zone interesante, de unde aveam cu toții de cîștigat.

— Dacă am înțeles bine, în serile cînd încă nu făcuserăm cunoștință, tu ai crezut că sînt o oarecare Matilda.

— Așa e, am zis.

— Și cine sau ce e această Matilda?

— E o bufniță polară, am spus. Era vecina mea de la Zoo. Albă, cu ochi rotunzi și gene lungi. O frumusețe și, mai mult decît atît, o adoratoare a frumuseții!

— O vecină? a făcut corbul. Atîta tot?

— Vecină și prietenă, am precizat. Cred că abia după ce-am ajuns aici, la Sinaia, mi-am dat seama ce bună prietenă îmi devenise, deși eram atît de diferiți.

— E ușor de înțeles, a spus bufnița, doar ați petrecut atîta amar de ani împreună. Ce contează că erați diferiți? Nici noi, la urma urmei, nu semănăm foarte tare. Și un orb ne-ar putea deosebi.

— Și-un corb?! a făcut corbul.

— Și-un orb! a țipat bufnița.

Au rîs amîndoi, apoi ea a continuat:

— Dar eu altceva nu pricep.

— Ce anume? am întrebat.

— Dacă ți-e așa dor de Matilda, cum îi zici tu acestei bufnițe polare, de ce-o lași acolo?

Întrebarea buhei a căzut grea ca un sloi de gheață în sufletul meu.

Chiar așa. Dacă mi-era atît de dor de Matilda, de ce-o lăsam acolo?

În tăcerea care s-a așternut, m-am străduit să găsesc un răspuns, dar nu-mi venea în minte nici unul. N-aveam un răspuns pentru o asemenea întrebare.

— Cîte păsări sînt, în total, captive la Zoo? a întrebat corbul.

— 127, am răspuns fără să clipesc.

Bufnița și corbul s-au privit unul pe celălalt, cu o expresie îngrozită.

— O s u t ă d o u ă z e c i ș i ș a p t e?! au strigat amîndoi într-un glas.

— Asta dacă n-or mai fi adus și altele între timp..., am adăugat, stînjenit de parcă eu fusesem omul care le închisese acolo.

— Și noi stăm aici, cîntăm balade și nu facem nimic? a zis bufnița.

— E de gîndit! a spus corbul. Însă nu o mie de ani.