Praful fin, vienez

● Nimeni nu s-ar fi gîndit că la Viena e plin de praf. Şi totuşi, ziarele scriu adesea despre asta. Uneori, pe un ton tăios, angoasant. În capitala Austriei, praful e din cale-afară de fin. Particulele sînt mai mici de 1/100 mm. Ce e de făcut? Specialişti de tot felul îşi dau cu presupusul, lideri politici locali ameninţă cu tot felul de măsuri, activişti ecologişti cer tot mai multă curăţenie. Desigur, Viena se numără printre oraşele europene cele mai curate – sau măcar cele mai puţin poluate. Faptul că vienezii au o problemă cu „praful fin“ arată, de fapt, că le-au cam rezolvat pe toate celelalte: epurarea apei, curăţenia străzilor, reciclarea deşeurilor, folosirea energiei regenerabile, amenajarea spaţiilor verzi etc. Calitatea aerului e pusă în pericol de acest praf fin, insidios, greu de detectat, dificil de evaluat. O problemă minoră a devenit majoră pentru că nimeni nu-i găseşte o soluţie plauzibilă.

● Praful e-n tot şi-n toate. De pe la 1850 s-a aflat şi că e dăunător. Iar de la începutul secolului trecut, praful – şi eliminarea lui – au început să preocupe autorităţile publice. La Technisches Museum din Viena se află expusă o carte despre Prafuri şi pulberi. E o lucrare ştiinţifică despre tipurile de praf din Viena acelor ani. Autorul descrie în detaliu fiecare tipologie, urmăreşte provenienţa şi explică urmările pe care le pot avea atingerea ori inhalarea particulelor. Dincolo de unele concluzii eronate (contrazise ştiinţific mult mai tîrziu), cum că tuberculoza ar fi provocată de cutare praf, cartea pare documentată riguros. Ea arată nu numai o obsesie pentru curăţenie, ci şi o abordare sistematică. Este, probabil, una dintre lucrările care stau la baza ecologiei de azi. În vitrina în care e expusă cartea sînt prezentate, în recipiente mici de sticlă, etichetate şi numerotate, cîteva zeci de mostre de praf. Praf fin, vienez, de pe la 1900, păstrat precum o comoară preţioasă, şi expus la muzeu.

● Mania curăţeniei e atestată şi de folosirea, la scară largă, a aspiratorului, încă de la începutul secolului trecut. La Technisches Museum se găseşte, în colecţia impresionantă de aspiratoare – parte a galeriei dedicate vieţii cotidiene –, o piesă rară, din anii ’30. E un protoaspirator de praf, mare cam cît un frigider de azi, cu pompă manuală. E incredibil cît efort (fizic) era depus doar pentru îndepărtarea prafului şi cît de puţin putea face tehnica pentru a-i ajuta pe oameni să-l combată. Am văzut aspiratoare cu piston (ca nişte seringi uriaşe care, prin mişcări repetate, curăţau tapiţeria); perii rotative; bătătoare de covoare. M-am minunat de „suflătoare“ (un fel de foale) sau de dispozitivele cu elice care doar ridicau praful de pe mobilier pentru ca, a doua zi, să se reia, sisific, munca de curăţire. Am văzut instrumente complicate, precum aspiratorul patentat de un austriac, pe la 1900: pe un cadru cu roţi e montat un dispozitiv greoi, un container şi nişte pompe. Pompele sînt acţionate mecanic: împingînd căruciorul, acţionezi un mecanism care le pune în mişcare. Curentul de aer astfel produs absoarbe praful şi-l depozitează într-un container izolat cu nişte capace din piele.

● Tehnologia a avansat rapid: au apărut primele aspiratoare cu motor pe benzină, apoi cele cu motor electric. La început, date fiind condiţiile grele de muncă, aspiratoarele erau folosite mai ales de bărbaţi. Apoi, odată cu introducerea electromotorului, care a redus considerabil dimensiunile aparatului, curăţenia a devenit o muncă prin excelenţă feminină. Evoluţia tehnologică a produs o involuţie în ceea ce priveşte distribuirea sarcinilor casnice. Probabil că, de prin anii ’60, femeia a ajuns stăpînă pe aspirator iar bărbatul – pe televizor.

● Tot la Viena, la Karlsplatz, se mai poate vedea (încă) sculptura lui Daniel Knorr, Explosion. Intervenţia urbană reprezintă fracţiunea de secundă în care se propagă unda de şoc a unei explozii nucleare. E ca un fel de fotogramă în trei dimensiuni a momentului în care totul se trasformă în praf şi pulbere. Sculptura e realizată din praf, fireşte.

Foto: M. Martin