Portretul dramaturgului la tinereţe - Szekely Csaba
● Székely Csaba, Flori de mină, Beznă de mină.
Una dintre cele mai importante apariţii în zona teatrului din România din ultimii doi ani este cea a dramaturgului Székely Csaba. Teatrul este un organism viu. Se modifică permanent, apar noi tendinţe, unele estetici se perimă sau cad în desuetudine. Tînăra generaţie experimentează noi formule, artiştii cu experienţă încearcă să se reinventeze. N-aş caracteriza fenomenul drept efervescent pe meleagurile mioritice, dar lucrurile se mişcă şi uneori scot la iveală adevărate comori.
Pe Székely Csaba l-am descoperit în 2011 în „Programul de practică teatrală pentru regiunile de Vest şi Nord-Vest“ derulat de Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş. A prezentat acolo Flori de mină, prima piesă dintr-o trilogie despre stingerea satelor transilvănene, cu tot cu dramele personale ale locuitorilor. În fapt, dramaturgul mureşean înregistrează un proces dureros de disoluţie socială, în care comunitatea s-a degradat şi viciat, iar fiinţa umană, pe fondul sărăcirii, şi-a pierdut demnitatea. În zonele miniere din Transilvania, închiderea minelor a generat un dezastru social. Oamenii şi-au pierdut locurile de muncă fără a avea alternativă. Puţini s-au „salvat“ plecînd la oraş (unde au avut parte de alte eşecuri). Cei care au rămas aşteaptă să se stingă odată cu satul. Sau se sinucid. În prima parte a trilogiei, Flori de mină, degradarea apare la nivel individual. Tragedia e personală, deşi Székely Csaba identifică un fenomen răspîndit în satele transilvănene, în special în cele maghiare: sinuciderea. Celebra tristeţe maghiară se concretizează în gesturi fatale, dar nu melodramatice. Există un firesc al alegerii morţii, acceptarea ca o soluţie „normală“ pentru nefericire. Asta nu înseamnă resemnare, ci sumbra interiorizare a unei degradări lente, conştiente, aproape asumate. „De cîte ori se întîmplă un nou caz (n. red. – de sinucidere) şi întreb: oare de ce a ales acea persoană să-şi pună capăt zilelor?, răspunsul sună aşa: s-a îmbătat, a scris o scrisoare că nu mai poate şi atît“. Răspunsul primit de Székely Csaba la minima sa investigaţie pentru scris (în satul mureşean al bunicilor) este dezarmant. Angoasele se trăiesc în tăcere şi se îneacă în alcool. În urmă cu cîţiva ani, statistica înregistra cea mai mare rată a sinuciderilor într-un sat maghiar din Transilvania, Zetea: 60% din numărul deceselor. Sinuciderea a devenit o „tradiţie“ generată de melancolia maghiară pe fondul sărăcirii accelerate a populaţiei. „IVÁN: Singura noastră tradiţie e să ne-mbătăm muci, sărim la bătaie unu’ la altu’, apoi ieşim în pădure la furat lemne. Asta-i marea noastră tradiţie. (...) ILLÉS: Nu mergem la pădure doar ca să furăm. Din cînd în cînd ne mai şi spînzurăm acolo“ (Flori de mină). Aceasta este realitatea care stă la baza textelor lui Székely Csaba. Dramaturgul priveşte în jur cu atenţie, observă, nu judecă, nici nu compătimeşte, însă înţelege.
Beznă de mină, cea de-a doua parte a trilogiei, este mai dură decît prima. Atenţia se mută de la individual la colectiv, de la drama personală la viciul comun. Problemele se radicalizează. Corupţia şi naţionalismul contaminează tot, pînă la omul cel mai simplu. Nu e vorba de mafia pădurilor din secuime, ci de micile afaceri pentru profitul personal, „măfiuţa“ de la sat, furtul de uliţă. Plaga extinsă a corupţiei a ajuns să reprezinte normalul. Preocupaţi să supravieţuiască (în eterna speranţă a unui viitor mai bun, aşa cum o cere tradiţia cehoviană), personajele fură, mituiesc şi sînt mituite cu nonşalanţă. Alcoolul şi naţionalismul prost înţeles fac ravagii. Dacă ratarea duce la sinucidere, corupţia duce la crimă. Una e „normală“, alta e muşamalizată. Nici un efect nicăieri. Viaţa curge mai departe, nu grea şi minunată cum zice Cehov, ci amorală, sterilă şi nefericită. În piesele lui Székely Csaba nu e nici o urmă de speranţă.
În ciuda tristeţii, personajele păstrează un umor sănătos. Amărăciunea naşte o poetică a înjurăturilor delirantă. „INCE: (...) Băga-mi-aş polonicul! E musai să-mi faci cafeaua aşa de fierbinte? Amestec la ea de o oră şi tot mă arde! IRINGÓ: Scuze că nu ţi-am turnat-o în ceşcuţe răcite. Şi nici spatele ăla de bou nu ţi l-am sprijinit cu periniţa! Vrei să-ţi sprijin spatele ăla de bou?!“ (Beznă de mină). Székely Csaba face o adevărată creaţie din limbaj. În asta constă, de fapt, talentul său impresionant, în replica acidă, consistentă în care, sub firescul dezarmant, se simt tone de tristeţi reprimate. Sînt cuvinte care „stau bine în gura actorului“. E cel mai greu lucru în dramaturgie – să faci textul „să alunece uşor pe gît“. Limbajul artificial sună fals pe scenă şi devine astfel piatră de moară pentru spectacol. Piesele au o structură fixă: un act, o cameră, cinci personaje. Tema (ratarea la ţară) şi atmofera sînt cehoviene (toată lumea vrea la „Moscova“, adică la oraş), personajele sînt „cărnoase“, vii, alcătuiesc credibil o comunitate (se transferă dintr-o piesă în alta). Dramaturgul evită tipologizarea, nu agreează deloc clişeele, nu pune etichete şi nu dă verdicte. Scriitura are şi forţă, şi subtilitate. Acuitatea cu care creează lumi în destrămare aminteşte de piesele sociale ale lui Martin McDonagh (Regina frumuseţii din Leenane şi Trilogia Insulelor Aran: „The Cripple of Inishmaan“, „The Lieutenant of Inishmore“ şi „The Banshees of Inisheer“), dar, datorită structurii compacte, a lungimii reduse şi a inteligenţei replicii (ar fi un bun dialoghist pentru film), textele lui Székely Csaba sînt chiar mai bune decît cele ale dramaturgului irlandez. După Flori de mină, în care atacă sentimentul demnităţii maghiare (alcoolul şi sinuciderea nu sînt motive de mîndrie) şi Beznă de mină, în care vorbeşte despre corupţie şi naţionalism (conflicte interetnice), urmează ultima parte a trilogiei, în care protagonişti vor fi două personaje amintite în primele piese, preotul şi iubitul său. Aveţi grijă, Székely Csaba va scrie despre religie şi ipocrizie.
Deşi dramaturgul mureşean este o descoperire recentă a presei şi publicului de limbă română, el este bine-cunoscut în media de limbă maghiară din România şi în Ungaria (unde de cîţiva ani obţine burse şi premii). A cîştigat concursul BBC de dramaturgie cu un scenariu radiofonic, Do You Like Banana, Comrades?, care a fost montat apoi la Radioul britanic. Spectacolul Flori de mină montat la Studio Yorick din Tîrgu-Mureş a primit premii în România şi Ungaria (cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Teatru din Pécs, din acest an). Beznă de mină a avut premiera tot la Studio Yorick, la sfîrşitul lunii august. Şi Székely Csaba nu se opreşte aici.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: P. Szolt