Portretul dinaintea morţii

24 martie 2010   La zi în cultură

– un proiect al fotografului Michele BRESSAN –

Michele Bressan este cel mai tînăr şi cel mai efervescent fotograf promovat prin proiectul RoArchive, iniţiat de CNCSIS împreună cu UNArte, pentru documentare pe tema României contemporane, într-o încercare de a schimba imaginea internaţională a ţării. Proiectele lui au păstrat acelaşi ochi indiscret, fiind marcate de experiment şi explorare, precum în seria de polaroide expuse la Atelier 35 sub titlul „1980“, expoziţia de „Filme găsite“, organizată în sufrageria unui prieten, sau seria de cărţi poştale realizate la Chişinău cu imagini de la periferie, pe care ulterior le introducea abuziv în standurile comerciale din centru. Cu seria „65 plus“, portrete de pensionari, comandată de Fundaţia „Raţiu“ în cadrul iniţiativelor de implicare socială prin artă, fotograful se apropie de subiectul celei mai recente expoziţii, „Last Shot“ („Ultimul cadru“), vernisată la Galeria H’art, pe 16 februarie.

Fotografie tip parastas

„Dacă ai observat, la priveghi sau la parastas, ori în capătul unui cortegiu funerar, există un fel de tablou funerar. Sau poate ai văzut vreodată la cineva acasă acel portret cu banderola neagră. Bunicul meu care, ca toţi bunicii, are banii de înmormîntare puşi deoparte de ceva vreme, mi-a spus la un moment dat că ar dori să-i fac o astfel de fotografie pentru tabloul funerar. Adică un portret funerar. Cred că a vrut să i se realizeze această fotografie argumentînd destul de dezarmant – are peste 80 de ani şi poate e normal, cînd ai totul pregătit, să te gîndeşti că, domnule, doar nu o să folosească o fotografie din tinereţe, ci una recentă.

La ceva vreme după episodul ăsta, am fost în vizită la un prieten din Turnu Severin şi am văzut că oamenii de acolo au obiceiul de a pune în geamul de la stradă portretul funerar al decedatului, pe care îl lasă acolo timp de un an, cred. Era foarte straniu să merg printr-o alee de blocuri şi să văd în multe ferestre acest tip de fotografie, cu o lumînare aprinsă. Şi uitîndu-mă la toate aceste portrete, mi-am dat seama că nu exista un

de portret funerar, aşa cum există, de exemplu, pentru fotografiile de buletin sau paşaport. E clar, acestea din urmă trebuie să respecte un format şi aşa mai departe. Portretele funerare pe care le-am văzut la Severin erau în toate felurile, iar multe dintre ele erau fotocopii destul de grosiere. Majoritatea, erau aşa: personaj bust, cu privirea înainte. M-a frapat mai ales răceala pe care mi-o inspirau.

Toată povestea asta m-a făcut să-mi amintesc de portretul pe care mi l-a comandat bunicul meu şi m-am gîndit că o astfel de serie ar putea reprezenta un bun eseu fotografic.“

Un experiment social

„Am început să lucrez la proiectul «Last Shot» în cadrul temei de licenţă la Universitatea de Arte, dar am vrut în acelaşi timp să-l realizez ca pe un serviciu profesionist, aşa cum mi-a solicitat bunicul meu. Iar la începutul preocupărilor mele ca fotograf mă tot loveam de o vorbă: aceea că nu te poţi numi fotograf profesionist pînă nu cîştigi de pe urma imaginilor tale. Am vrut să ironizez mitul ăsta, aşa că am dat un anunţ la ziar. Am spus că sînt fotograf profesionist, cu aparatură performantă, lucruri de genul ăsta, care cred că şi-au jucat rolul lor, şi că fac portrete funerare. Şi m-am trezit că mulţi dintre cei care răspundeau anunţului credeau că fac monumente funerare şi că mă ocup de fotoceramică, de transpunerea fotografiilor pe cruce. Dar aceia cărora le-am realizat portretele au înţeles foarte bine despre ce e vorba.“

„Occidentul te consacră“

„Nu ştiu dacă diploma de la şcoală sau măcar CV-ul îţi dă statutul de fotograf profesionist. Poate doar în acte. Iar titlul de profesionist ajungi să-l conştientizezi cînd ai o evoluţie convingătoare faţă de tine însuţi şi, mai ales, cînd ajungi la un nivel de recunoaştere unanimă în sfera profesioniştilor. Această recunoaştere se reflectă şi în premiile acordate de mari specialişti în domeniu, de către instituţii sau comisii prestigioase, ca şi prin includerea lucrărilor tale în colecţii importante, din unele muzee. Mă refer în special la genul de concursuri din străinătate. Pentru că pe teritoriul nostru, la un moment dat, cercul devine foarte strîns şi se închide repede. Nu spun că nu sînt obiectivi, dar ajungi inevitabil, ca în orice comisie, să te afli faţă în faţă cu cineva care îţi este prieten sau profesor şi aşa mai departe.

O realizare majoră pentru mine este faptul că am cîştigat Premiul Essl pe România la fotografie, iar lucrările au fost expuse la Viena şi ulterior achiziţionate de Muzeul Essl, unde am fost inclus într-o colecţie în care se află, de exemplu, şi lucrări ale lui Andy Warhol. La începutul experienţei mele ca artist, nu mă puteam considera nici artist vizual şi nici fotograf. Deşi este adevărat că am terminat Liceul «Tonitza», dar pe atunci nu eram foarte orientat. Eram genul de puşti care face «Tonitza» pentru că era găşcăraie, era un mediu foarte tare. Evident că, oricît n-ai vrea, şcoala te formează pasiv totuşi şi într-un fel te mînă către anumite preocupări, îţi dezvoltă o anumită sensibilitate care ulterior, în cazul meu, s-a concretizat prin fotografie. Cu toate că imediat după liceu am dat la SNSPA, la Comunicare.

În mare măsură şi lucrările din seria «Last Shot» fac trecerea către fotograful profesionist care vreau să devin. Nu ştiu dacă am vrut neapărat să dovedesc ceva, dar este într-adevăr altceva decît ceea ce am făcut pînă acum, acele imagini care îmi sînt destul de specifice. Cred că m-am maturizat destul de mult ca artist în realizarea acestui proiect, tocmai pentru că este poate unul dintre primele proiecte cu un concept destul de solid definit. Pînă acum, majoritatea proiectelor mele nu aveau neapărat un concept strict, erau destul de libere, în timp ce «Last Shot» este prima încercare de a transmite lucrurile foarte clar, foarte concis. Şi pentru că am lucrat foarte mult, pînă acum, în zona de improvizaţie şi de

, aceste portrete au fost pentru mine ocazia de a arăta că pot respecta regulile de aur şi canoanele de fotografie exactă.“

Digital vs film

„Deşi pînă acum am lucrat exclusiv pe film, în cazul ăsta am ales să lucrez pe digital dintr-un singur motiv: acela de a nu avea frustrarea de a pierde cadrele. Cînd lucrezi pe film, există întotdeauna un oarecare grad de imprevizibil, multe se pot întîmpla. Iar aici era clar că nu era o situaţie care să-mi permită să revin şi să refac imaginea în cazul unui defect sau eşec. Dar ulterior mi-am dat seama că digitalul este mai comod, avantajează foarte mult şi tema, pentru că digitalul este rece. Se potriveşte acestui tip de imagine şi acestui tip de proiect tocmai pentru că este o imagine rece. Prin estetica sa, filmul va fi întotdeauna mai cald, mai intim, va reda un tip de realism pe care digitalul încă nu îl poate oferi. Şi de asta lucrez tot timpul pe film, pentru că prefer obiectivitatea filmului, de la cromatică la tot. Intervine un mare grad de realism şi datorită fizicalităţii sale, ai cadrul în faţă, ai negativul, e palpabil. Ca să nu mai vorbesc de naşterea cadrului, cînd pui hîrtia în tavă şi tot procesul aferent, care este ca o reconstituire a momentului în care ai declanşat. Există un fel de întoarcere în timp, cînd ia naştere imaginea de pe film. De multe ori am filme pe care nu mai ştiu ce cadre am şi cînd le redescoperi, te trimit cumva înapoi în timp.“

Rebelul de la RoArchive

„În proiectul RoArchive, al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţămîntul Superior, avem mai mult o libertate a temei şi mai puţin a tehnicii. Pe ei îi interesează surprinderea României contemporane în fotografii, să creeze o arhivă, iar prin asta noi avem o libertate destul de limitată în anumite sensuri. Pentru că este o documentare, cadrele trebuie să fie obiective. Cu «Memories for Free», seria de fotografii de pe litoralul românesc, expuse anul trecut în septembrie la Ark, şi-au dat seama că nu este cazul să le pună în discuţie din cauza unor cadre mai mult sau mai puţin ironice. Bine, poate nu toţi au văzut omul leşinat cu capul în nisip, dar eu regăsesc România şi în acest tip de discurs. Densitatea momentelor ironice vine din faptul că pe litoral vin toţi din toate părţile şi se lovesc cap în cap. În acelaşi loc, consumerismul nebun este amestecat cu o inocenţă de acum 20 de ani.“

Casa Poporului şi defectele tehnice

este un film realizat împreună cu Larisa Sitar, ale cărei proiecte pendulează în jurul peisajelor arhitecturale şi al spaţiului public, ca în proiectul fotografic al satelor fantomă, abandonate de muncitorii plecaţi la lucru în străinătate, sau intervenţia «Hotel Uniunea» de la Chişinău, cînd a înscenat construirea unui hotel pe locul unui parc, pentru a testa reacţiile trecătorilor.

, filmul realizat împreună, este construit pe baza unui concept găsit întîmplător pe Internet pe un forum de discuţii, unde cineva spunea că adaptorul pentru caseta VHS generează fenomenul de

, adică se deteriorează la copierea succesivă. Noi am luat un film de 10 secunde cu Palatul Parlamentului şi am realizat 20 de copii. Imaginea şi sunetul se degradează la fiecare copiere, pînă este redusă la nişte pixeli. Casa Poporului, acest simbol al comunismului, este deconstruit prin imagine, cu ajutorul unui defect tehnic.“

Michele Bressan vă invită la expoziţie

„Pe scurt, seria «Last Shot» înseamnă portretele unor oameni care ştiu că vor muri. Chiar dacă cei care mi-au pozat vor mai apărea în alte cinci sute de fotografii pînă în clipa morţii, pentru mine acesta este ultimul lor cadru şi aşa va rămîne, pentru că eu ştiam de ce declanşez, iar persoana ştia de ce îmi pozează. În asta constă intensitatea momentului pe care am vrut să-l redau. Şi chiar dacă am încercat să fiu cît mai obiectiv, peste această imagine se suprapune acest strat extrem de emotiv al conştiinţei că vom dispărea.“

Website Michele Bressan: http://www.michelebressan.ro.

Mai multe