Poliție

Nu putem trăi fără forțe de ordine. Unii oameni încalcă legea pînă cînd sînt opriți. Prin urmare, societățile noastre trebuie să delege anumite persoane care să-i oprească, rețină și aresteze pe cei care sfidează regulile. Cu uz ocazional de forță și forță letală în situații foarte rare. În acest sens, polițiștii ar trebui să fie slujitori ai Justiției. Mulți aleg această carieră tocmai din acest motiv. În societățile care înclină spre tiranie, însă, polițiștii încep să se comporte mai degrabă ca niște torționari. Permisiunea de a folosi violența atrage aspiranți care vor să folosească forța ori au noțiuni preconcepute despre persoanele asupra cărora ar trebui s-o folosească. Patrulînd prin metropole și orășele, neobservați sau pur și simplu fără simțul răspunderii – căci foarte puțini polițiști au fost vreodată puși sub acuzare sau condamnați pentru crimă –, le-au făcut lucruri îngrozitoare unor oameni nevinovați.

De-a lungul ultimului deceniu, pe măsură ce telefoanele mobile au fost dotate cu camere video, cruzimea cu care majoritatea comunităților de culoare se confruntă a fost expusă în fața publicului alb. Peste tot în lume, dar îndeosebi în Statele Unite, poliția nu a acționat întotdeauna ca un organ de aplicare a legii. Adesea, a comis cruzimi motivate rasial și a aplicat sentințe de condamnare la moarte asupra corpurilor cetățenilor de culoare. Aceste cazuri denotă lipsa oricărei decențe, oricărei justiții și foarte rare motive de optimism. Doar un rasism evident și feroce, justificat prin insignă. Băieți împușcați în magazine alimentare, în parcări și în spații de joacă. Bărbați opriți și împușcați înainte să fi avut ocazia de a ridica mîinile. Bărbați puși la pămînt, împușcați pentru că nu s-au mișcat. Bărbați bolnavi psihic, împușcați pentru că erau tulburați. Bărbați strangulați pînă la moarte pentru că vindeau țigări, femei imobilizate pentru că au condus cu un far spart. În 2018, poliția din America a omorît aproape o mie de oameni. În medie, un ofițer de poliție e omorît în fiecare săptămînă.

O mie la cincizeci – orice general ar numi asta o baie de sînge. Iar noi sîntem martori la ea. Acum o vedem și în direct uneori, în timp ce un bărbat sîngerează pînă la moarte în propria mașină. Cum se face că societatea americană nu a izbucnit încă într-o revoltă în toată regula? Acum 30 de ani, un filmuleț care dezvăluia brutalitatea poliției a cauzat o revoltă care ne-a costat nenumărate vieți. Acum, vedem astfel de filmări în fiecare zi, uneori chiar mai multe pe zi. Forțele din spatele sistemului tiranic au descoperit ceva groaznic cu privire la trauma dispersată. Dacă pot transforma emoțiile publicului din șoc în apatie, atunci își pot continua nestingherite activitatea, și exact asta s-a întîmplat în America. Clipurile în care John Crawford, Tamir Rice și Walter Scott au fost omorîți au provocat șoc, alertă și proteste masive. Mișcarea de rezistență Black Lives Matter s-a format pe fundamentul acestei traume și a dat naștere unor grupuri adiacente, care urmăresc și raportează intervențiile brutale ale poliției, organizînd proteste și chiar mai mult decît atît atunci cînd sînt comise astfel de crime. Trupuri mărșăluind au închis autostrăzi, luptînd împotriva acestor abuzuri. Spectacole de solidaritate au fost puse în scenă în centre comerciale elitiste și în gări. Trupuri cu piele de toate culorile s-au întins la pămînt pentru justiție.

Dar cît de multe s-au schimbat?

Este datoria etică a albilor să participe la acest gen de proteste, pentru că adesea crimele sînt comise în numele lor. Doar așa pot fi respinse: cînd trupurile albilor sînt expuse și ele pericolului. Dar poliția știe că apatia este mai puternică decît conștiința. Așa că așteaptă răbdători să se termine protestele, permițînd glasurilor protestatarilor să fie auzite și să se mai liniștească, direcționînd lent participanții către spații din ce în ce mai mici, pînă cînd aceștia sînt nevoiți să se disperseze. Forțele de ordine fac același lucru la nivel metaforic. Așteaptă răbdători stingerea mișcărilor de protest, pînă cînd cei curioși și – să recunoaștem – cei albi se desprind. Black Lives Matter și celelalte mișcări asemănătoare au devenit proteste conduse de oameni de culoare. Acesta este un foc împotriva căruia se poate lupta de sus și de la sol. Poate fi stăpînit. Iar cei puternici pot să se uite la televizor și să-și consume indignarea și empatia ca pe o formă de divertisment.

Astfel, la cinci ani după crimele atroce comise asupra lui Michael Brown și John Crawford, poliția omoară la fel de mulți oameni de culoare ca întotdeauna. Investigația pentru drepturile civile condusă de Departamentul de Justiție din Statele Unite, care a vizat conduita secțiilor de poliție din 12 orașe, a fost digerată, iar apoi băgată sub preș de un procuror general. Departamentul de Justiție a decis că rolul său principal este acela de a investiga încălcări ale justiției înfăptuite asupra albilor, în colegii și universități, și în locuri în care aceștia sînt „victimele discrimării”. Se difuzează mai multe clipuri cu focuri de armă ale poliției ca niciodată, dar acum trebuie să concureze cu spectacolele produse de un președinte-animator. Unul care știe că rating-ul e rege și că oamenii au nevoie întotdeauna de ceva nou. Unul care știe, de asemenea, cît de ușor pot fi manipulați oamenii prin propriile frici.

Iată o particularitate stranie a prezentului nostru. E considerat mai jignitor să fii numit rasist decît să ai un comportament rasist. Tot ce trebuie să facă o persoană cu un comportament conștient sau inconștient rasist pentru a se pretinde jignită este să vorbească despre frică. Din cauza fricii s-a întîmplat ca o barista să cheme poliția pentru că doi bărbați își așteptau un prieten într-o cafenea. Frica nu trimite doar un polițist, ci șapte la fața locului. Frica face ca dialogul despre acest eveniment să nu zăbovească asupra celor opt ore petrecute de cei doi bărbați în arest pentru neîncălcarea legii; în schimb, vizează criminalitatea și motivele pentru care o persoană rațională ar putea suna la poliție fiindcă doi bărbați negri își așteaptă un prieten la cafea. Din politețe pentru prietenul așteptat, nu comandaseră înainte. Delictele lor au fost politețea și culoarea pielii. Frica, pe de altă parte, spune că femeia care a făcut apelul avea motive întemeiate să se comporte ca o rasistă. Frica este paravanul oricărui rasist.

Într-o societate în care normele sînt rasiste, dar ale cărei legi nu sînt mereu încărcate de prejudecăți, poliția poate acționa în spirit corector. Acesta este unul dintre numeroasele motive pentru care contează cine conduce o țară. Dacă un președinte sau un prim-ministru încurajează agenții în mod public să intimideze subiecții și să-i lovească cu pumnii sau cu picioarele, spunîndu-le că le va plăti costurile de judecată, dacă pretinde că există oameni buni de ambele părți ale unui protest pentru supremația albilor soldat cu moartea unui protestatar, atunci mesajul e clar pentru forțele de ordine: puteți face ce vreți. Astfel, în America, energia e orientată spre implementarea normelor rasiste. Dacă ai face un sondaj, probabil că cetățenii ar prezenta altfel de păreri: ar spune că acțiunile de supraveghere și control ale forțelor de ordine ar trebui să fie corecte și proporționale. Dar asta e irelevant. Poliția are o putere imensă. Dacă episoadele abuzive filmate și difuzate nu atrag condamnări și pedepse, cele mai sinistre personaje din poliție vor urma exemplul de la vîrful piramidei: puteți acționa fără teamă de repercusiuni. Iar acest mesaj nu poate decît să conducă la corupție: unora le place violența fizică, altora, violența economică. Unii dintre ei vor prăda și vor șantaja. Polițiștii nu sînt diferiți de ceilalți cetățeni: unii vor face asta pînă cînd sînt opriți, iar dacă nu sînt opriți de lege, trebuie opriți altfel.

Într-o lume ideală, unul dintre motivele pentru care guvernul federal există în atîtea locuri este pentru a reglementa normele regionale. Dacă anumite zone ale unei țări încearcă să restricționeze dreptul la vot sau drepturile civile ale cetățenilor, guvernul federal ar trebui să intervină și să aplice o corecție. Dar, odată ce tirania a ajuns la vîrful statului federal, guvernului nu i se mai poate acorda încredere, iar schimbarea trebuie declanșată de la firul ierbii. Comunitățile își pot trage polițiștii la răspundere protestînd, în unele țări chiar intentînd procese civile împotriva lor, atribuindu-le apelativele rușinoase cu care își asaltează victimele. De asemenea, schimbarea poate fi înfăptuită prin acțiuni pozitive, prin crearea unor oportunități de dialog. Nu putem să contăm pe cei mai deschiși la minte din poliție să conducă această acțiune; cele mai multe dintre departamente au o cultură a protecției colective.

Ar fi mai bine dacă poliția ar cunoaște oamenii pe care îi protejează. Ce-ar fi dacă mai multe consilii locale ar implementa o reglementare comunitară, astfel încît mai mulți polițiști care răspund apelurilor legate de furturi mărunte, de reclamații cu privire la tulburarea liniștii publice sau de persoane cu afecțiuni psihice care sînt dezorientate în spațiul public să-i cunoască pe cei cu care vorbesc? Dacă ar cunoaște cartierul? Ce-ar fi fost dacă polițistul chemat la o cafenea din Philadelphia ar fi cunoscut-o pe barista? Ce-ar fi fost dacă i-ar fi cunoscut pe cei doi bărbați care-și așteptau prietenul? S-ar fi evitat irosirea timpului și a energiei multora, iar cei doi nu ar fi fost umiliți în public. Pare un lucru mărunt, dar poliția comunitară lucrează cu viața și moartea. Astfel, Alejandro Nieto, împușcat pe banca unui parc din cartierul în care crescuse, în San Francisco – dar un străin pentru cei doi albi care au sunat la poliție și pentru polițiștii care au răspuns la apel – ar fi încă în viață. De fiecare dată cînd are loc un astfel de incident, încrederea dintre poliție și comunitate se întoarce în timp.

Poliția trebuie să facă mai mult decît să acționeze cu bună-credință pentru a vindeca aceste răni. Trebuie să devină parte din comunitate. Prea mulți polițiști străbat kilometri întregi pentru a patrula într-un cartier pe care nu-l cunosc. Cum ar fi dacă oamenii i-ar vedea mai des în civil? Cum ar fi dacă și copiii lor ar merge la aceleași școli din cartier? Cum ar fi dacă acești polițiști și-ar invita vecinii la micul dejun în loc să patruleze străzile? Cum ar fi dacă poeții care scriu despre brutalitatea polițiștilor ar fi invitați în secții pentru a începe un dialog cu aceștia? Cum ar fi dacă poliția ar vedea asta ca pe o investiție în propria siguranță? Foarte multe departamente de poliție cheltuiesc sume uriașe de bani, în special în SUA, pentru a achita costurile proceselor civile. De ce sînt dispuse să cheltuiască doar post-factum și nu preventiv?

Cum ar fi dacă mai mulți polițiști ar fi politicoși?

În unele orașe, e de-a dreptul imposibil să vorbești cu un polițist prietenos. E suficient să ceri indicații rutiere și ți se răspunde: „Ți se pare că sînt o hartă ambulantă?”. E prea complicat să angajăm și să instruim oamenii să fie amabili? Ce-ar fi dacă polițiștii ar arăta ca aceia din comunitatea în care își desfășoară activitatea? Pînă și agenții de colectare a datoriilor sînt mai prietenoși. Condiția minimă necesară ar putea fi capacitatea de a transmite bunătate, nu doar autoritatea de a proteja. Oare acestea sînt contradictorii? Cum ar fi dacă gesturi mici și răzlețe de bunătate ar putea duce la speranță, chiar și pe o cale ocolitoare? N-ar fi asta preferabil patrulării în veste antiglonț, privirilor temătoare și neîncrezătoare ale celor care te văd gata de război?

(Eseu din volumul Dicționarul refacerii aflat în curs de apariție, în traducerea Alinei Cristea, la Editura Black Button Books)

John Freeman (n. 1974) este poet și eseist american, editorul antologiei Freeman’s, ale cărei ediții sînt traduse în limba română la Editura Black Button Books.

Foto: John Freeman (wikimedia commons)