Politica culturală: istoria unui concept
„O greşită organizare a culturii unui popor ar putea avea efecte mai rele decît lipsa oricărei organizaţii“ (Dimitrie Gusti)
Că un Minister al Culturii e responsabil de politica culturală a unei ţări intră în categoria „toată lumea ştie că...“ Aşa s-a şi născut politica culturală, de fapt: prin desprinderea artelor de structurile cu valenţe în primul rînd educaţionale (ministere ale Instrucţiunii, ale Iluminării Naţionale sau alte denumiri de secol XIX) şi poziţionarea lor în departamente sau instituţii de sine stătătoare, sub oblăduirea statului. Tonul s-a dat prin Comitetului pentru Încurajarea Muzicii şi Artelor din Marea Britanie, înfiinţat în 1940 (devenit Arts Council) şi, ulterior, prin Ministerul Afacerilor Culturale din Franţa, creat în 1959, după care fenomenul a împînzit Europa postbelică.
În România, Ministerul Culturii a fost unul dintre primele ministere înfiinţate în decembrie 1989, prin reorganizarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. La opt luni de la zămislirea sa, în primul HG de organizare şi funcţionare se recunoştea lipsa unei meniri clare a acestuia şi se menţiona deschis nevoia de a se „preciza competenţele şi atribuţiile concrete ale Ministerului Culturii, în toate domeniile sale de activitate în vederea îmbunătăţirii spirituale româneşti.“ Devenea, într-adevăr, dificil de delimitat misiunea unui Minister al Culturii într-un context în care politica culturală era respinsă, în primul rînd terminologic, apoi ca practică. Atitudinea oscila între „politicul să lase cultura în pace“ şi „democraţia nu are ce căuta în cultură“, iar diferenţa dintre policy şi politics nu era cuprinsă în limba română pentru a salva situaţia. Şi era firesc, privind retrospectiv: excerciţiul intelectual practicat în Europa Occidentală sub aspectul administrării culturale lipsea cu desăvîrşire, în timp ce fantoma lui Lenin, cu ale sale „politici culturale ale Partidului Comunist“, bîntuia în continuare noilor democraţii. În consecinţă, politica culturală s-a şters din vocabularul ministerial şi a fost înlocuită cu mai neutra, dar deloc echivalenta stratagemă.
În 1997, sub un nou ministeriat, dar şi prin deschiderea României faţă de practicile internaţionale în domeniu (în 1993, România aderă la Consiliul Europei), Ministerul Culturii face un pas important, prin includerea termenului de politică culturală în limbajul său. Nu o face ca asumare a unei misiuni revizuite, pe coordonate profesionale noi, ci ca încercare de recuperare a unei tradiţii interbelice, integrînd sintagma în deschiderea rapoartelor sale de activitate. Reperul intelectual devine Dimitrie Gusti, în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, între 1932-1933: „Este îmbucurător, şi un semn al vremii, că, în sfîrşit, de cîtva timp se vorbeşte şi la noi de o politică de Stat a culturii. În străinătate, mai ales după războiu, la învingători ca şi la învinşi, chestiunile ce privesc cultura naţională se găsesc în centrul preocupărilor oamenilor de Stat.“ Vocaţia Ministerului se justifică prin continuarea unei viziuni care îl validează, construind o punte invizibilă peste anii comunismului. Prin călătorii de studiu în Europa, prin metoda cercetării monografice şi centrele de studii în care era implicat, prin viziunea asupra culturii, educaţiei şi creaţiei, Dimitrie Gusti teoretizează domeniul politicilor culturale şi le expune într-un volum programatic, de 1500 de pagini. Raportul detaliază opţiunile de intervenţie în cultură, abordarea de jos în sus a politicii culturale prin implicarea comunităţilor şi susţinerea iniţiativei private, înfiinţarea căminelor culturale ca servicii sociale, nevoia studiilor care să conducă spre soluţii adaptate realităţii româneşti, diferenţierea administraţiei culturale de creaţia artistică ş.a.m.d. În pofida acestei explicitări şi fundamentări, preluarea teoretică şi conceptuală din partea Ministerului Culturii s-a făcut cu jumătate de măsură, instaurîndu-se chiar o contradicţie între grila de lectură „interbelică“ şi poziţionarea concretă în raport cu domeniul.
Pentru următoarele mandate, terminologia a oscilat, şi la fel şi misiunea Ministerului: de la politică culturală la strategie culturală, apoi la politică publică în cultură asimilată iniţiativelor legislative ş.a.m.d. Între timp, domeniul a evoluat, s-a ramificat şi rafinat, şi astăzi se vorbeşte despre politici culturale explicite şi politici culturale implicite, de politici culturale intenţionate şi neintenţionate, de măsuri materiale şi măsuri imateriale, de politică culturală (la singular), opusă politicilor publice ş.a.m.d. Cercetîndu-i documentele oficiale din 1990 pînă în 2010, reiese că Ministerul Culturii nu a ţinut pasul cu aceste transformări şi cu evoluţia implicită a unei profesii, ci mai degrabă a ezitat între a o recunoaşte sau a o evita. Încît, la finalul zilei, te întrebi: dacă Ministerul Culturii practică o relaţie atît de complicată, fluctuantă şi ezitantă cu politica culturală, ce îşi propune să facă, de fapt?!