„Poezia este valuta viitorului” – interviu cu scriitorul Andrei CODRESCU
De curînd a apărut o nouă carte semnată de Andrei Codrescu, Visul diacritic (Editura Nemira, Colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean). Am citit-o cu emoție și cu o reală plăcere. Îmi vine să zic că e o carte cît o viață, în care biografia și memoria se tot scriu și rescriu, parcă la infinit. I-aș spune „biografie poetică”, dar tot va rămîne ceva pe dinafară. Am vorbit cu Andrei Codrescu despre toate astea.
Cum v-a venit ideea acestei „revizitări“ identitare și literare, care e această carte, Visul diacritic? De ce v-a fost teamă cînd ați început să puneți cap la cap textele vechi și să le citiți și comentați cu ochiul, mintea și sufletul celui de acum? Ce ați descoperit și uitaserăți complet?
Am descoperit o cafenea nouă, bine ascunsă, în Brooklyn, The Root Hill Cafe (numită, în joacă, The Root Canal, The Iron Tooth, Tooth Hill etc.). Are ceva misterios care mi-a amintit de copilărie. Proprietara, o femeie din Jamaica, transmite liniște și înțelepciune. Face o cafea divină și un breakfast generos. Toate măsuțele erau ocupate de scriitori cu laptop-uri. Eu scriu bine în prezența unor străini absorbiți de ale lor, sub umbrela unui tolerant spirit feminin. Dar nici la scris nu m-am gîndit: am citit și recitit note pe care le depozitasem în memoria Mac-ului meu, m-am scufundat fără să-mi dau seama în cele scrise în românește. Am deschis și am „răsfoit“ din foldere poezii din diverse perioade și mi-am dat timp (comoditate prețioasă zilele astea!) să le citesc, să le ascult, să înțeleg ce voiam să spun pe vremea cînd au fost scrise. De multe ori, scrisul se repezea înaintea gîndului, subconștientul dictează și scrii lucruri pe care nu le înțelegi. Mi-am dat timp să dezleg. Am descoperit tot felul de ciudățenii, idei pe jumătate mestecate, OZN-uri, metafore care însemnau cu totul altceva decît intenționasem etc. Am luat cu mine și poezii bătute la mașina de scris, înainte de a avea KayPro4, primul meu computer. Primele mele poezii, scrise la vîrsta de 16 ani, au izul vremurilor, ambiții mari să ajungă la nivelul poeților pe care-i iubeam, Blaga, Arghezi, Bacovia. Totul mi se părea posibil, „robinetul Rimbaud“, cum zicea Anselm Hollo, era deschis. Sînt prezente și restricțiile dictaturii, nu pentru că le cunoșteam, dar pentru că le vedeam în poeziile contemporanilor mei deja publicați. Am pus acolo și niște „flăcări“, „lumini“ și „barăci“, în caz că un securist mi-ar interoga metaforele cam mistice. Am fost emoționat de aceste avînturi lirice, dedicate, în mare parte, fetelor de care eram disperat îndrăgostit, dar în căutare și de altceva. Bănuiesc că acel altceva a fost chiar existențial, dorința de a mă cunoaște, de a înțelege cine sînt, ce fac, ce urmează, ca un pui pe jumătate ieșit din ou care se miră de cojile sparte și de aer.
După ce am plecat din România la 19 ani, am continuat să scriu în română, intens între 1965-1970, mai rar cîteva decenii și din nou după 1989, cînd am revenit ca ziarist în România post-decembristă. Limba română s-a scufundat ca un submarin sub apele vieții mele în limba engleză, dar a continuat să-mi informeze poezia. Poate asta a fost Submarinul iertat, poemul epic scris în română, în colaborare cu Ruxandra Cesereanu, în 2005. Ruxandra a dat titlul, poate din cauză că mi-a iertat absența. În orice caz, acest submarin lingvistic a ieșit atunci la suprafață.
La întrebarea cum a citit bătrînul poeziile copilului, aș zice cu tandrețe și amuzament, dar fără conștiința unei rupturi. Au fost toate scrise de același inocent. Am înțeles mai bine ce sînt aceste obiecte, ce au reușit (sau nu) să facă și le-am autorizat fără rezerve. M-am mirat de cît viitor știau poeziile mele. De precizia celor prezise și de faptul că nici acum nu știu de unde veneau. Viața mea a fost prezisă, descrisă și decisă de aceste poezii ca o hartă. M-am visat în scris de cînd îmi amintesc. Dar cum s-a întîmplat, asta rămîne un mister.
Acum, la vîrsta de 73 de ani, am decis să scriu despre ce „înțelegeau” poeziile scrise în română, poeziile din copilărie, din tinerețe, din exil, din reveniri. Am simțit, în multe cazuri, că limba română a fost ca un souffleur care m-a ajutat în poeziile în engleză să-mi amintesc de acel primar ce și cum. Am scris povești din viața mea (dar și din viața publică) ce se desfășurau pe timpul cînd au fost scrise. Fragmentar, aproximativ, dar și cu scopul de a fi amuzat de copilul și tînărul care era atît de serios, mînios și, cum zicem în engleză, driven. Am intrat în dialog cu ei, conștient că eram același idiot. Dacă ei ar fi avut drept la replică, ar fi răspuns în proză, dar fiind mici draci au răspuns prin recitirea poeziilor care, pervers, îi conțineau deja.
Ce mai înseamnă poezia azi pentru dvs.? Ce vedeți dacă vă uitați la ea, de la fereastra din Brooklyn? După ce ați trecut prin atîtea faze?
Azi prețuiesc și mai mult poezia – sînt convins că poezia este valuta viitorului. Limbajul este moneda comună, poezia este bancnota supremă a limbajului. Nu-i o metaforă. Vezi acum născocirile eterice de bani virtuali, de NFT, bitcoin, ethereum etc., valori imaginar-reale care nici nu ajung la temperatura medie a poeziei. Poezia este un fel de a privi. Tot ce vezi în acest fel de a privi lucrurile, ideile, natura etc. devine extrem de viu și valabil. Acest dar al privirii poetice este sufletul omului, singurul lucru care nu poate fi inteligență artificială. Cunoștințele noastre despre creier și despre limbaj (văzut neurologic) avansează rapid, dar sufletul nu se poate traduce în algoritmi, este nedefinibil, intraductibil și „ingooglizabil”. Poezia se străduiește să ajungă acolo, chiar dacă inamicii ei încearcă s-o întemnițeze în definiții, programe școlare, rețete. Poezia e imposibilă, în sensul în care părinții îi zic unui copil care nu ascultă: „Ești imposibil!“. Da. Sau Dada.
Prezentul și trecutul, viitorul și clipa, cum trăiesc și supraviețuiesc în ceea ce ați trăit și ați scris în toți anii ăștia?
Poeziile știau și știu ce am aflat eu sau aflu, indiferent de timp. Se simte atmosfera colectivă, desigur. Cine a trăit acele timpuri o să recunoască mirosul sărăciei, al cizmelor și florilor din acele vremuri. Asta e coaja subțire în care poeziile călătoresc ca-n trăsuri cuantice. Știm chiar din „rînjetul cuantic” că un obiect poate să existe în același timp în locuri geografic și cronologic îndepărtate. În limbaj, prezența cuantum se manifestă în poezie.
M-am gîndit la această permanentă dedublare a limbilor în cazul dvs. Există o limbă a realității, a cotidianului, și una a visului? Cum se luptă și se împacă ele permanent în acest menaj de o viață?
Un timp s-au luptat, un alt timp au făcut dragoste (cînd l-am răstălmăcit pe Blaga), dar acum sînt posibile simultan, trec fără tensiune de la una la alta. Cîteva dintre poveștile din Visul diacritic analizează mai profund relațiile interlingvistice. Concluzia surprinzătoare (pentru mine) a fost găsirea unui tunel sub limbi (orice limbi) prin care se poate călători. Poți ajunge instantaneu în japoneză, de exemplu, prin acest tunel. Ăsta nu-i nici delir, nici psihoză. Am călătorit astfel. În orice caz, nu-i vorba de traducere. Traducerea este, cum precizează zicala, trădare. Mai e și altceva: un traducător poate traduce numai cît de bine poate scrie. Nu văd frontiera dintre cotidian și vis: am învățat asta de la poeții din New York în anii ’60.
„Anului acestuia îi datorăm retragerea din lucruri“, scriați cu mult timp înainte de aceste vremuri și nu știu dacă există o formulare mai actuală pentru ce am trăit recent. Vizionarismul scrisului pare infinit. Există o efigie a lucrurilor zise și formulate? L-ați simțit punînd cap la cap acest puzzle de texte?
Fără îndoială, toate pacostele, pandemia, foametea, inovația, surplusul, războiul, trăiesc permanent în poezie, fac parte din ADN-ul ei. Aș zice că toate textele conțin nenorocirile sus-numite, dar cred că numai cele neintenționate le conțin in nuce. Intențiile (în poezie sau proză) nimicesc vizionarismul intrinsec al limbajului. Pe de altă parte, mai cred că e posibil ca, folosind The Language Crystal (un obiect care citește textele sub și prin texte), tot ce este articulat să conțină istoria completă a lumii. Am scris despre acest Language Crystal în cartea Bibliodeath: My Archives (With Life in Footnotes), Antibookclub, 2012. Este o noțiune cabalistică, înțeleasă și de Tristan Tzara și Isidore Isou.
Viața și scrisul merg cot la cot prin lume. Experiențele americane, o lume nouă, o istorie efervescentă, New York-ul, despre care povestiți că v-au format, Eighth Street Bookstore, unde ați lucrat, un fir de nylon din ciorapul Sofiei Loren, totul intră în acest cocktail al unei mari și unice cărți. Credeți într-un desen care include toate părțile mici, care pot fi cărți, poeme, texte de tot felul, dar care împreună creează coerența și oglinda?
Mulțumesc frumos pentru cuvintele bune. Am avut mare noroc cu această carte: am terminat-o de scris în ziua în care s-a închis cafeneaua The Root Hill și a început COVID lockdown. Am avut noroc cu un editor fantastic, Svetlana Cârstean, care s-a ținut de mine s-o predau la timp. Ea a lucrat din greu pe text să pună diacriticele pe care nu le am pe tastatură (o problemă care migrează ca un virus la toți editorii mei, inclusiv la dumneata!). Prietenia și căldura cu care Carmen Firan, Ruxandra Cesereanu, Ioana Avădani și mulți alții au pus aceste semne pe și sub literele mele a fost și este un dar prețios. Cînd Svetlana a trimis variante de desen pentru copertă, eu am refuzat, deși erau frumoase. În ultimul moment, am visat că ploua cu diacritice. Ziua următoare, în decembrie, de ziua mea, a nins în New York – cu diacritice. Așa le-am văzut eu și așa s-a făcut coperta. Acest desen trebuia așteptat, ca o poezie care se apropie, e și coerență, și oglindă, cum spuneați. E rar și prețios. Și mișcător.
Mi se pare extrem de emoționant nu să vă scrieți memoriile, ci să vă faceți ordine în textele care curg, în numele cu care ați semnat de-a lungul timpului, în plecări și reveniri, în distanțe și apropieri. Ce le-ați spune acestor „personaje“ pe care le-ați delegat în viața dvs. cu diverse treburi/texte?
Mulțumesc din nou. La urma urmelor, un singur om conține, cum zice Walt Whitman, multitudes, dar mulți cîți sînt trăiesc în același corp, simultan. Cînd corpul se întoarce în supa cosmică, personajele scapă și zic: „Uf, ce bine că am scăpat! Trăiam într-un tiran căruia îi plăceau țuica și alte lucruri neplăcute“. Eu le zic: „Sorry“.
Pe băiețelul acela de la Sibiu, dacă l-ați reîntîlni, unde l-ați duce prima dată și ce i-ați arăta și povesti?
L-am întîlnit pe băiețel, în persoană, la Sibiu, în 2005. Fotografia lui e în cartea-dialog făcută cu Robert Lazu (Miracol și catastrofă, Editura Hartmann, 2005). Era în curtea medievală a casei mele din copilărie, de pe Elizabethstrasse 46. L-am văzut, dar nu am vorbit. L-a chemat mama la masă. Mă amuz acum cu o poveste săptămînală pe Internet, Walls & Curtains, scrisă din punctul de vedere al unui copil de 10-12 ani. Se poate citi pe pagina mea: www.codrescu.com.
De cîte feluri sînt singurătatea și melancolia? Există niște vîrste ale lor?
Întrebare grea. Melancolia este inevitabilă, ca toamna în zonele temperate. Singurătatea e ceva mai precisă: sau sîntem singuri cu mulțimile interioare sau ne dizolvăm în gloatele comune. Nu prea există loc neutru.
a consemnat Ana Maria SANDU
Credit foto Andrei Codrescu: Noah Krueger