Poezia e la Bistriţa – cîteva fenomene
● Sloganul ăsta cu „Poezia e la Bistriţa“ îl tot aud de cîţiva ani încoace. Săptămîna trecută am putut constata că nu e doar un vers al vreunui poet idealist, ci o descriere cît se poate de realistă, o stare de fapt. La a şasea ediţie, Festivalul de Poezie şi Muzică de Cameră de la Bistriţa a arătat că poezia nu e doar în cărţi sau pe scenă sau în saloanele literare, ci peste tot şi, mai ales, tot timpul. Această ubicuitate şi permanenţă a poeziei la Bistriţa e o surpriză mai ales pentru cei care frecventează festivalurile de literatură din ţară şi din afara ei: nicăieri n-am mai găsit această naturaleţe a adresării, această lipsă a spiritului competitiv, această curiozitate de a descoperi. Poezia e la Bistriţa pentru că la acest festival nimeni nu caută neapărat (re)afirmarea sau priza la public, ci armonia cu ceilalţi. Aşa cum se vede acolo, poezia se naşte, firesc, din întîlnire – fără ca gesturile individuale să se piardă. Un fenomen!
● Pe afişul festivalului e un line-up de mega-concert rock, cu nume intrate în legendă, cu newcomers în plină ascensiune şi cu un debut mai mult decît promiţător. N-am să comit păcatul numirii participanţilor pentru că toţi, fără excepţie, au făcut ca poezia să sune excelent. Îţi vine să strigi „Bistriţa rocks!“ – deşi nici unul dintre poeţii invitaţi nu îşi doreşte statutul de vedetă. Cel de poet e suficient. (Alt fenomen!)
● Mulţi dintre autorii invitaţi la Bistriţa au dat la viaţa lor nenumărate autografe. Mulţi au făcut-o, poate, cu gesturi rutinate, pe la tîrguri de carte sau festivaluri „mari“. Niciodată însă n-am văzut atîta bucurie în privirea celor care ofereau acum, la Bistriţa, autografe unor necunoscuţi. Aproape că erau mai emoţionaţi ei, poeţii care le ofereau, decît cititorii care le primeau. Trebuie să recunoaşteţi, e, şi ăsta, un fenomen, pentru că nu îţi e dat să vezi chiar aşa de des atîtea întîlniri emoţionante simultane.
● Una dintre cele mai substanţiale discuţii s-a produs vineri, la Plan B Café, şi i-a avut drept protagonişti pe Ernest Wichner, pe Bogdan Ghiu şi pe Florin Iaru. „Aktionsgruppe Banat nu şi-a propus să facă politică, ci literatură. Dar o literatură conştientă de politică şi de contextul social particular al germanilor din Banat. Texte în şi de actualitate, dar nu poezie angajată“ – a povestit Ernest Wichner. Nu-i de mirare că Securitatea a devenit interesată de autorii acestui grup literar. Ernest Wichner e poet, traducător şi promotor al literaturii române contemporane în spaţiul cultural german. Şi lui i se datorează faptul că limba germană e cea mai eficientă rampă de lansare pentru autorii români. Nu doar că editurile din spaţiul de limbă germană sînt mai deschise spre Est, nu doar că în această zonă se traduce masiv, dar există şi acest interes de a descoperi trecutul recent prin literatura prezentului pe care Wichner a ştiut să-l trezească şi să-l speculeze. A fost o bucurie să-l întîlnesc la Bistriţa în calitate de poet. Florin Iaru a povestit cum afinităţile elective şi reperele literare pot constitui bazele prieteniei şi cum prietenia între scriitori se transformă în şcoală de literatură. A fost cazul lui şi-al altor optzecişti – dar povestea are, cu siguranţă, o acoperire mult mai mare, după cum a explicat şi Bogdan Ghiu. Iată încă un fenomen despre care cineva ar trebui să scrie, cîndva, o carte: prietenia ca motor al literaturii.
● Probabil că la asta s-au gîndit şi directorul festivalului, Gavril Ţărmure, şi cei doi selecţioneri, Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman, care sînt pe cale să omologheze ceea ce ar putea deveni cea mai tare platformă socială a poeţilor (un fel de poets-book?), o reţea în care autorii se întîlnesc periodic şi „share“-uiesc poeme cu nişte cititori, cum am mai spus, fenomenali. Doar că la Bistriţa n-o fac în aşteptarea unor like-uri gratuite, ci în căutarea dialogului real & autentic. Mă bucur că am fost şi eu inclus în această reţea.
Foto: C. Bumbuţ