„Poezia e altceva decît viaţa“ – interviu cu Svetlana CÂRSTEAN

1 iulie 2015   La zi în cultură

Floarea de menghină?

V-am auzit prima dată citind la Cenaclul Litere. Şi mi-aduc foarte bine aminte vocea aceea care vorbea cu candoare despre un trecut ca o lamă de brici care tăiase în noi fin şi adînc. Cum vă raportaţi la personajul Svetlana din acea perioadă? 

Svetlana de atunci e pentru mine o amintire care s-a estompat destul de mult şi în acelaşi timp e o surpriză de fiecare dată cînd o redescopăr în diverse texte pe care le scriam în acea vreme. Îmi dau seama că, mereu, nu fac decît să mă aproximez pe mine cea care am fost, atunci sau în alt moment al vieţii mele. Inventez lucruri despre mine, în amintirile mele, dar pînă şi eu eram foarte diferită de ceea ce memoria mea a reuşit, a vrut să reţină. Uneori îmi spun că eram mai curajoasă atunci, sau mai inocentă şi mai curajoasă, deşi nu cred că mi-am pierdut de tot nici inocenţa, nici curajul. Oricum, am un mare respect pentru toată acea perioadă, pentru felul în care scriam noi, pentru cum ne raportam unii la alţii, pentru felul onest şi violent în care am scris Floarea de menghină. 

Aţi debutat în volumul colectiv Tablou de familie. Pînă la apariţia volumului Floarea de menghină aţi făcut multe alte lucruri şi au trecut nişte ani. Cît de frustrantă a fost această aşteptare? V-aţi pierdut vreodată încrederea în poemele din acest volum? V-aţi mai putut bucura de apariţia lui? 

A existat frustrare, bineînţeles. Au fost şi multe îndoieli, dar nu faţă de

Probabil că din tot ce am făcut eu vreodată, în scris sau altfel, de acest text m-am îndoit cel mai puţin sau chiar deloc, deşi îl consider imperfect. A fost apoi o bucurie tardivă şi multă recunoştinţă pentru tot ce a urmat după. Pot spune că această carte mi-a construit într-un fel viaţa mea de acum, mi-a dat mult peste tot ceea ce aş fi putut aştepta, a lucrat şi lucrează în continuare pentru mine cu un devotament constant. 

Gravitaţie

Florii de menghină).

Lucram încă din 2009 la o carte de proză, eram mai tot timpul în ritmul ei, obsedată de personajul principal. Scriam şi poezie, aveam destule poeme ca să pot construi un alt volum, de altfel acele poeme au rămas în urmă, nepublicate.

însă a fost o apariţie complet nouă, mi s-a impus şi nu prea m-am putut opune. Iniţial a fost o carte doar despre durere, apoi despre vitalitatea din timpul durerii şi de după. Apoi despre recunoştinţa faţă de tot ce înseamnă gravitaţia, care e chiar şansa de a trăi, de a lua distanţă, de a pleca, de a te întoarce. Am scris poemul ei fondator, cel cu broşa, în decembrie 2012, mă aflam la Arles, în Provence, eram influenţată de cerul acela de după mistral, de frigul ascuţit, de uscăciunea şi eleganţa acestui vînt rafinat şi necruţător. E o carte pe care, în timp ce lucram, am citit-o de peste o sută de ori cu voce tare, m-am autohipnotizat ca s-o pot scrie mai departe, dar mai ales am lucrat la milimetru vocea generală şi a fiecărui poem în parte. Într-un fel e foarte diferită de mine, cea pe care obişnuiam eu s-o ştiu. Îmi amintesc cum, după ce am citit-o prima dată în varianta finală, m-am bucurat că n-am folosit niciodată cuvîntul „imponderabil“. E o carte a mobilităţii, scrisă în multe locuri, la Arles, Bucureşti, Stockholm, în trenuri, în avioane. 

Viaţa/destinul poate înghiţi poezia sau e taman pe dos? Ce mai e azi poetul? Eu, recunosc, nu mi-am putut asuma niciodată această titulatură pentru că mi s-a părut că aş duce toată lumea în spate. Aşa că am o mare admiraţie pentru cei care o fac. Scriitor sună mai neutru. 

Poezia e altceva decît viaţa, din clipa în care începe să existe. E un corp nou, de sine stătător. Poate fi un corp perfect, unul schilod, dar sublim, unul care se pregăteşte de eutanasiere, poate fi un corp la mişto, care are inima deplasată de la locul ei sau absentă, important e să te convingă cu organicitatea lui. Şi nu te poţi face una cu poezia mereu. Pentru mine, cei doi ani dedicaţi

au fost undeva pe muchie, între lumi. Aşa că am dus deodată două lumi în spate. Dar erau amîndouă ale mele, nu ale altora. 

Ştiu că lucraţi la un volum în tandem cu poeta Athena Farrokhzad. Şi spuneaţi că aţi descoperit că ea scria despre dvs. şi dvs. despre ea. Poezia poate fi şi dincolo de cuvinte? 

Tocmai am semnat amîndouă contractul nostru cu Albert Bonniers Forlag. Mi s-a părut straniu, eram obişnuită să semnez totul singură. Într-un fel, văzînd semnăturile noastre una lîngă alta pe contractul comun, am avut o reprezentare mai puternică pentru ceea ce urmează să facem, o responsabilitate de altă natură decît cea pe care o ai pentru o carte a ta. Avem deja o experienţă a traducerii cărţilor noastre, mă refer la

şi

Şi pentru că mă întrebi dacă poezia e dincolo de cuvinte, mă gîndesc că am tradus aceste cărţi fără să ştim fiecare limba în care scrie cealaltă. Aş putea spune că poezia e în cazul acesta dincolo de cuvinte, dar tocmai aici a fost munca pe care fiecare a făcut-o, restituirea cuvintelor, recuperarea lor integrală în textul traducerii. Am lucrat la fiecare cuvînt în parte, la fiecare expresie, chiar mai mult decît se face în cazul unei traduceri obişnuite. Apoi, mai tîrziu, după publicarea cărţilor noastre, am descoperit că scriem una despre alta, pentru mine a fost firesc, întîlnirea cu Athena a venit într-un moment crucial, acela în care mi-am pierdut tatăl.  Simultaneitatea a fost perfectă. Aşa am început să mă gîndesc la revoluţii, la moştenirea lăsată fiicelor de către taţii lor, la revoluţiile care nu-s ale tale, la falsele cauze în virtutea cărora înaintezi, loialitatea faţă de realitate, loialitatea faţă de scris. Revenind, în întîlnirea cu Athena cuvintele au o importanţă majoră, ele sînt şi suprafaţa pe care se dezvoltă fantasmele, proiecţia mea despre ea, fata suedeză de origine iraniană, proiecţia ei despre mine, fata din România, care a scris o carte despre (un fel de) comunism. Îmi amintesc primul cadou pe care l-am primit de la ea, o carte, am citit-o în avion, atunci cînd am plecat din Suedia la înmormîntarea tatălui meu: Écrire, de Marguerite Duras. 

Coordonaţi o colecţie de poezie. De ce aţi făcut-o? 

Am primit invitaţia de a face această colecţie în 2010, înainte să plec pentru mai multe luni la Paris. Magda Mărculescu a fost cea care a avut iniţiativa. Totul a pornit de la un interviu în care vorbeam despre poezie şi pe care întîmplător ea l-a ascultat. Acel interviu a convins-o să creeze un spaţiu pentru poezie, la Pandora M, în cadrul grupului editorial Trei. Cînd m-am întors de la Paris am reluat discuţiile şi aşa am creat Cercul Poeţilor Apăruţi. Apoi am descoperit primul volum al colecţiei,

al lui Sorin Gherguţ, un volum de căpătîi pentru mine, din toate punctele de vedere. Dar, în 2010, lucrurile stăteau cu totul altfel decît astăzi, erau multe culoare goale, pe care puteai alerga chiar singur. Sînt cinci ani de atunci şi s-au întîmplat multe între timp: au apărut mai multe edituri mici, specializate în poezie, au apărut mai mulţi autori, s-a creat o piaţă specifică de poezie, o bursă a poeţilor, victorii esenţiale. Nu avem însă premii importante, care să genereze public de poezie, rezidenţe pentru poeţi (şi pentru scriitori, în general) în România, un sistem de lecturi publice. În ceea ce mă priveşte, vreau să duc mai departe colecţia, fără ambiţii legate de cantitatea de cărţi publicate, să asigur linia iniţială, fiind preocupată de selecţia autorilor şi de promovarea lor. Asta înseamnă şansa de a descoperi oameni noi, de a descoperi voci noi ale celor deja descoperiţi, de a citi o carte-eveniment înaintea celorlalţi. Înseamnă însă şi să fii continuu în preajma poeziei de toate felurile, tocmai de aceea simt nevoia să-mi protejez în continuare scrisul, inocenţa, capacitatea de a fi surprinsă şi să nu mă transform, aşa cum o fac mulţi, într-un fel de instituţie cvasi-editorială. 

Cum arată proiectele pe care le aveţi în afara scrisului? 

Da, întotdeauna am avut proiecte în afara scrisului meu! Să zic din păcate, din fericire? Iată lista. Colecţia, curatoriatul „Intersecţiilor de miercuri“, care au loc la Hanul Gabroveni, alte proiecte literare, o întreagă muncă de management cultural, care de multe ori mă entuziasmează şi pentru care sînt, să zicem, dotată cu un anumit tip de energie. Am putut verifica însă, după plecarea mea binevenită din Institutul Francez în decembrie 2013, că orice muncă de acest fel, făcută zi de zi, cu dedicaţie absolută, mă smulge inevitabil din locul în care ar trebui să fiu. Sînt munci care nu-ţi dau nici un răgaz, care nu permit procesarea, digerarea contactului cu lumea, cu textul, în aşa fel încît să poţi scrie constant, să poţi construi scriind. Asta pentru că în acel timp tu construieşti în altă parte şi chiar creezi în altă parte. Cel mai interesant proiect recent, dar legat de scris, este atelierul organizat de Fundaţia Alfa, Suflet şi Energie de la Botoşani, la care m-a invitat Dan Lungu să particip, ca

pentru poezie. Cred că este cea mai bună experienţă din ultima vreme, legată în mod paradoxal de prima mea călătorie în Asia, pentru că am venit de la Kuala Lumpur direct la Botoşani, ca să lucrez cu cei şase liceeni din grupa mea. Cînd lucrezi cu asemenea oameni tineri, poezia revine la condiţia ei naturală, dincolo de orice influenţe şi conotaţii exterioare. După cum vezi, acum toate proiectele au într-un fel sau altul legătură cu scrisul, deşi aş mai face cu drag o revistă de yachting, cum făceam în 2008, dacă nu chiar una de literatură, că tot ducem lipsă. 

Ce înseamnă proiectul legat de Bucureşti de care te ocupi? Şi care e prima ta amintire legată de oraş? 

E vorba de proiectul mare Bucureşti 2021, care vizează dosarul pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Curatoriez, după cum spuneam mai devreme, „Intersecţiile de miercuri“, dar şi evenimentele literare. Îmi place pretextul acesta prin excelenţă urban care ne dă ocazia să ascultăm voci cunoscute sau mai puţin cunoscute, care listează toate contradicţiile oraşului, toate tipurile de ataşament, de nostalgie. E un bun prilej să aducem în acelaşi spaţiu, unul

, de altfel, urbanişti, arhitecţi, peisagişti, scriitori, jurnalişti, manageri culturali, creatori de opinie, traducători ca Bogdan Ghiu, care are un discurs deja conturat despre spaţiul urban, antropologi precum Vintilă Mihăilescu. 

Mi se pare straniu, de cîteva luni de cînd mă ocup de aceste proiecte, să mă regăsesc în poziţia de a colecta perspective asupra acestui oraş în care trăiesc de 28 de ani, dar în care mă simt de multe ori, în continuare, străină. Prima amintire legată de Bucureşti? Drumul de la Universitate, unde aveam examenele de admitere la Filologie, pînă în Drumul Taberei, unde locuiau rudele care mă găzduiau în acea perioadă. Traversam bulevardul în zona Romarta, luasem examenul oral, înainte să intru în sală mama mea îmi dăduse o pastilă nevinovată de calmare a emoţiilor. Acum eram aşa năucă, încît era cît pe ce să mă calce troleibuzul, pluteam pe traversare, aşa, ca o mică provincială victorioasă, putea să se termine totul într-o clipă, fără să am habar nici de aleile ascunse din Cişmigiu, nici de restaurantul tip „fast-food“ de jos de la Inter, nici de mansardele stranii din blocurile de la Sala Palatului, nici de îngheţata perfectă de zmeură de la cofetăria Bucureşti, nici de biblioteca de la Institutul Francez unde aveam să citesc pentru prima dată Barthes, nici de magazinul Victoria, nici de viaţa ambiguă din căminele studenţeşti, dar nici de Stavropoleos, Cărtureşti, de gyros-ul de pe Eminescu, de lîngă benzinăria Tunari, de Control, Eden şi HippieHippieShake. Am supravieţuit însă, am făcut faţă traversării, examenelor, Revoluţiei, caniculei, emoţiilor, chiriilor, şi am văzut cu ochii mei minunile lumii noi şi vechi. 

Aţi schimba ceva în desenul din covor? 

Aş transforma covorul în iarbă sau în nisip, l-aş duce la malul mării, orice mare de pe lumea asta. L-aş scoate în afara oraşului, l-aş curăţa de cochilii tăioase, mi-aş face un cadou adică. Tot e bine, pentru că uite, există desene pe care nu le poţi schimba, de pildă cel din blana motanului meu. Desenul din covor nu e dat din fericire, ca puzzle-ul gata făcut, moştenirea supremă, prin care se transmite durerea de la o generaţie la alta. 

Care e momentul cea mai neaşteptat şi care a însemnat mult pentru scris? 

Întîlnirea cu poeta suedeză Athena Farrokhzad e fără îndoială cea mai neaşteptată şi în acelaşi timp cu mai multă greutate. Iar înainte de asta, întîlnirea cu vocea din

Iar după, cea cu vocile din

. Mi-am imaginat multe despre mine, despre poezie, scris şi faimă, sîntem ca nişte veşnici copii bîţîindu-se pe scaunele lor, aroganţi de mici, atunci cînd ne imaginăm momentele de mărire. Întîlnirile de care vorbesc aici sînt singurele de pînă acum, legate de poezie, care au depăşit întru totul imaginaţia, premeditarea. Ele au venit de altfel în acele perioade ale vieţii mele în care am simţit că pierd complet controlul. 

Îmi amintesc o scenă. Era cam acum 39 de ani, luna iunie, sfîrşit de clasa întîi. Scena: curtea şcolii, festivitatea de premiere. Rîndul clasei mele a venit repede. Clasa I D. Premiul întîi, premiul doi, premiul trei, multe menţiuni. Eu, nicăieri. S-a trecut la clasa următoare. S-a ajuns la clasele mari. Eu, nicăieri. Nu înţelegeam de ce nu primesc nimic, de ce nu-mi aud numele. Era atît de important să-mi aud numele, să fiu strigată. Am rămas în curtea şcolii pînă tîrziu, pînă cînd au plecat cu toţii. Eram singură şi mai aşteptam să mă strige cineva, îmi imaginam că există măcar o menţiune specială pentru ce făcusem eu. Am înţeles mult mai tîrziu că era exclus să primesc vreun premiu, aveam nota scăzută la purtare, fugisem de acasă, cu vreo două luni înainte de sfîrşitul anului şcolar, la bunici, eram o fugară care acum voia un premiu. Imposibil. Mi s-a întîmplat extrem de rar să fiu strigată exact atunci cînd mă aşteptam la asta, cînd aveam mai mare nevoie de confirmare. Şi mi-a luat şi mult timp să descopăr că exist şi în afara momentelor în care sînt strigată pe nume.  

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: C. Popescu

Mai multe