Pledoarie pentru un Muzeu al Exilului

6 februarie 2013   La zi în cultură

Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale. Dar „Germania, ţară care, în vremea nazismului, a trimis în pribegie sute de mii de oameni, nu vrea să aibă de-a face nici cu vocabula «exil» şi nici cu experienţa celor încercaţi de acest destin“ – e de părere Herta Müller. Într-un articol apărut recent în Der Spiegel, autoarea critică politicile memoriale ale Germaniei şi subliniază nevoia unei noi instituţii – un Muzeu al Exilului. Eseul Hertei Müller este, de fapt, o pledoarie solidă pentru edificarea acestui muzeu. Pornind de la propria experienţă, de la plecarea ei intempestivă din România comunistă, şicanele Securităţii înaintea îmbarcării în tren şi pînă la statutul incert pe care i l-au dat auto-rităţile germane la sosire (birocraţia excesivă, formularele încurcate, funcţionarii căpoşi, în fine, campaniile de discreditare pregătite minuţios de Securitatea din România au făcut-o să se simtă nedorită), scriitoarea evocă destinele a numeroşi germani fugiţi din Germania nazistă către un nicăieri care nu le-a fost niciodată patrie.

Herta Müller o aminteşte, de pildă, pe Nelly Sachs, scriitoare „ajunsă la disperare după ce a emigrat la Stockholm şi care – la fel ca Thomas Mann şi Hermann Hesse – n-a mai putut şi n-a mai vrut să se întoarcă în Germania după încheierea războiului, deşi devenise cetăţean de onoare al oraşului Berlin. Vizite scurte – da, asta puteau toţi trei. Şi Konrad Merz putea, care fugise încă din 1934 în Olanda, unde a reuşit să supravieţuiască ocupaţiei germane, ascuns într-un dulap. Am apucat să mă întîlnesc cu el, l-am invitat, şi am văzut cum pe bătrîn îl podideau lacrimile atunci cînd se gîndea la tinereţea lui berlineză şi la pierderea oraşului său de baştină. Dar nici el nu s-a putut întoarce. Konrad Merz, care pe atunci se numea Kurt Lehmann, a fost probabil unul dintre primii emigranţi care, în plus, a scris primul roman despre viaţa în exil. Titlul e: Ein Mensch fällt aus Deutschland (Un om cade din Germania).“ Exilul – explică Herta Müller – e o consecinţă a primei prigoane din Germania. Scriitori, muzicieni, pictori, arhitecţi, dar şi medici, jurişti şi bineînţeles politicieni au fost alungaţi din cel de-al Treilea Reich sau arestaţi şi ucişi în lagărele de concentrare. „Doar foarte puţini dintre cei plecaţi s-au decis după 1945 să se întoarcă în Germania de-acum democratică. Nu o dată s-a întîmplat să fie înjuraţi de cei rămaşi. Şi mă gîndesc aici la apariţia lui Paul Celan sau a lui Albert Vigoleis Thelen în Gruppe 47. Însă în cazul celor mai mulţi e un lucru ştiut: după război, nimeni nu mai voia să audă de ei.“

Herta Müller are cel puţin două lucruri în comun cu Nelly Sachs şi Thomas Mann: toţi trei sînt laureaţi ai Premiului Nobel; toţi trei au trecut şi au fost marcaţi de experienţa exilului. Nelly Sachs şi Thomas Mann au părăsit Germania din cauza nazismului, Herta Müller a părăsit România natală din cauza comunismului.

Textul, care se întinde pe mai multe pagini în revista Der Spiegel, e, de fapt, un discurs rostit de Herta Müller la inaugurarea unei expoziţii despre exilului german deschisă de Biblioteca Naţională a Germaniei. Expoziţia itinerantă organizată chiar sub patronajul simbolic al autoarei distinse cu Nobelul literar e, de fapt, un argument pragmatic şi o demonstraţie tehnică pentru un viitor Muzeu al Exilului German – instituţie pe care Müller o solicită public de cîţiva ani. Din această poziţie nefericită de exilată a unei ţări totalitare într-o ţară care nu-şi recunoaşte propriii exilaţi, Herta Müller are căderea şi autoritatea să ceară această recunoaştere. Un Muzeu al Exilului nu rezolvă problemele exila(n)ţilor, dar măcar le recunoaşte existenţa şi le cultivă memoria. Dar, cel puţin deocamdată, nu există în opinia publică germană interes – şi cu atît mai puţin, consens – cu privire la oportunitatea unui asemenea demers.

Mai multe