Pledoarie pentru cultura vie
– la ce foloseşte Ministerul Culturii –
„Cultura independentă este cultură de interes public“ – afirmă, într-o scrisoare deschisă, mai mulţi artişti şi manageri culturali independenţi. Ei solicită autorităţilor, printre altele, mai multă transparenţă şi o creştere a mijloacelor de finanţare pentru sectorul independent. Într-adevăr, de ani de zile, cultura e subfinanţată şi în fiecare an, cînd se anunţă bugetul pentru cultură, se aud suspine. E mereu aceeaşi poveste: nu mai sînt bani nici pentru producţie, nici pentru conservare, nici pentru promovare, uneori nici măcar pentru menţinerea în stare de funcţionare a instituţiilor. În reţeaua instituţiilor de stat, totul funcţionează la cota de avarie. Dar mult mai mult decît instituţiile suferă operatorii independenţi. Nici n-au apucat să se obişnuiască cu regimul de lucru pe care-l presupune finanţarea publică a proiectelor artistice indepedente, că s-a şi stricat „jucăria“ (care, de fapt, nici n-a funcţionat vreodată perfect). Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN), o instituţie născută la iniţiativa Ministerului Culturii pentru a sprijini cultura independentă, a rămas fără o parte importantă a veniturilor. Printr-o ordonanţă, Loteria Română a fost scutită de la a mai plăti un procent din încasări către AFCN. Reducerea de fonduri se suprapune peste birocraţia excesivă şi peste numeroasele probleme de jurizare apărute la concursurile de proiecte, precum şi peste întîrzierile de plată, aşa că, una peste alta, independenţii ajung tot mai greu la fondurile care li se cuvin.
În 2012, Coaliţia Sectorului Cultural Independent (CSCI) a publicat „Carta pentru cultura vie“, un document despre impactul pe care îl au, în plan cultural şi social, artiştii şi operatorii independenţi. Documentul în sine nu aducea nici o noutate pentru cei din breaslă – argumentaţia era „nouă“ doar pentru funcţionarii Ministerului Culturii. Care, teoretic, ar fi putut să-şi asume, măcar formal, conţinutul documentului. Nu s-a întîmplat aşa. Cultura produsă altfel sau altundeva decît la stat e, în continuare, o Cenuşăreasă a sistemului cultural din România.
E adevărat, o mare parte din fonduri pentru arta independentă se distribuie la nivel local. Dar şi acolo sînt probleme. Mecanismele de finanţare sînt ineficiente şi, mai ales, netransparente. Mai precis, nu există o competiţie reală pentru anumite categorii de producători şi nici strategii culturale locale care să le permită artiştilor să-şi construiască sau măcar să-şi adecveze propriile proiecte la nişte aşteptări. Banii se dau arbitrar, în general pentru spectacole „de masă“, nu pentru creaţie autentică şi cultură vie. Practic, autorităţilor locale nu li se poate reproşa că nu susţin cultura indepedentă; dar, de fapt, sînt susţinute o serie de organizaţii care numai nelucrative nu sînt. Dealul e simplu: Primăria (sau Consiliul Local) finanţează, artiştii execută, capitalul de simpatie cîştigat la „petrecere“ e valorificat electoral. Asta numai artă independentă nu e! Într-un asemenea context, proiecte creative autentice nu se încadrează de nici un fel.
Între producţiile culturale produse în regim independent şi cele oferite de instituţiile de stat nu e o situaţie de concurenţă, ci de complementaritate. Artiştii independenţi ajung acolo unde arta „oficială“ nu poate ajunge. „Interesul public“ derivă, printre altele, tocmai din această relaţie. Şi tocmai de aceea, susţinerea operatorilor independenţi e atît de importantă.
După cum atrage atenţia şi CSCI, lipsa unor măsuri adecvate de taxare, impozitare şi protecţie socială pentru lucrătorii culturali, în special artişti, sabotează activitatea şi dezvoltarea sectorului. „România se numără printre puţinele ţări care nu au nici un fel de facilităţi fiscale, protecţie socială şi asigurare de sănătate pentru artiştii care îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără a fi angajaţi cu contract de muncă. Pentru a solicita fonduri publice, artiştii sînt obligaţi să dobîndească statutul de persoană fizică autorizată, iar banii pe care îi obţin pentru derularea proiectelor sînt impozitaţi ca venit, cu toate taxele aferente.“
Ce poate face Ministerul Culturii? De pildă, în loc să se plîngă, în surdină, de lipsa fondurilor, ar putea să încerce să revină (măcar) la situaţia iniţială, în care Loteria contribuia la fondurile AFCN. Şi mai poate face ordine în felul în care sînt distribuiţi banii publici către producătorii independenţi. Ei nici măcar nu cer, în primul rînd, bani mai mulţi – ci doar competenţă şi transparenţă.