Planificare urbană şi democraţie
Turnul Triunghi provoacă mare agitaţie la Paris. Proiectul, lansat în 2010, trenează. Consiliul municipal a încuviinţat construirea, dar apoi n-a mai dat diversele aprobări necesare. Printre altele pentru că parizienii – în special locuitorii zonei respective – s-au mobilizat masiv şi au protestat împotriva edificiului. Turnul Triunghi e, de fapt, o piramidă imensă, vitrată. O clădire înaltă de 180 de metri. O clădire care se vrea reper pentru noua arhitectură a Parisului. Un centru de afaceri pentru capitaliştii de mîine. De cîte ori vine vorba de piramida asta, iese cu scandal. Parizienilor, se ştie, nu prea le plac clădirile înalte, deşi oraşul nu duce lipsă de zgîrie-nori. Nici Tour Montparnasse (construită în anii ’70), nici Tour First (ridicată în anii ’90 şi supraînălţată acum doi ani) nu au fost bine primite în epocă. Şi nici acum nu sînt privite cu admiraţie, decît, cel mult, de turişti. La ce bun încă un mare turn la Paris?
Unii urbanişti şi militanţi pentru protejarea patrimoniului consideră că clădirea e un atac la frumuseţea capitalei, o încălcare a normelor bunului gust. Susţinătorii spun că noul turn ar fi o oportunitate pentru dezvoltarea oraşului, dar şi o nouă atracţie turistică. De parcă de atracţii turistice duce lipsă Parisul – ar răspunde, ironic, criticii acestui proiect.
Autorităţile locale sînt împărţite – şi aici există partizani şi oponenţi ai proiectului. Numai că poziţia faţă de construirea turnului nu e dictată de interesul public – sau, cel puţin, aşa se tem cetăţenii. Nici măcar reprezentanţii partidelor nu votează neapărat după nişte „directive“. Şi, de fiecare dată cînd se reiau discuţiile pentru aprobare, rezultatele sînt imprevizibile. Oricum, puţini sînt cei care vor să-şi asume responsabilitatea. Fără să suspecteze neapărat corupţia, numeroşi cetăţeni acuză lipsa de transparenţă în adoptarea deciziilor. De ce nu s-ar face, de pildă, un referendum? Din păcate, stat centralist, Franţa nu are exerciţiul consultărilor publice pentru asemenea proiecte. Parisul arată cum arată pentru că nişte edili deloc democratici au trasat nişte bulevarde şi-au arătat cu degetul unde să fie amplasate clădirile reprezentative.
În Germania – altă cultură, altă relaţie între urbanism şi politică –, democraţia provoacă blocaje paradoxale. Unul dintre cele mai importante proiecte urbane ale Germaniei post-’89 a rămas mulţi ani suspendat pentru că dezbaterea publică – începută prin ’93 – s-a transformat în revoltă, din clipa în care autorităţile au demarat lucrările efective. „Stuttgart 21“ îşi propunea să revitalizeze centrul oraşului prin construirea unei gări subterane şi înlocuirea vechilor şine şi a gării centrale cu noi cartiere de business, zone industriale, spaţii de agrement şi imobile comunitare. Vreme de aproape două decenii, s-a tot discutat în amănunt ce anume se va construi pe suprafeţele eliberate prin eliminarea şinelor; s-a dezbătut cît anume din teren va fi vîndut de primărie consorţiilor imobiliare şi ce se va face cu baniii; cît teren va fi păstrat şi cum va fi administrat; cîte spaţii verzi, cîte grădiniţe şi cîte cămine pentru bătrîni se vor construi. Etc. Zeci de organizaţii nonguvernamentale şi lideri locali şi-au dat cu părerea, numeroşi primari şi funcţionari care s-au perindat pe la conducerea oraşului în ultimii ani au căutat soluţii. S-au făcut presiuni de la nivel federal – întîrzierea proiectului încurca alte planuri mai mari, de interes naţional. În cele din urmă, proiectul a fost aprobat şi, pînă la urmă – pentru ca totul să fie perfect legal – confirmat printr-un referendum local. Dar şi după referendum au mai ieşit oameni în stradă ca să protesteze. Printre altele, s-a pus în discuţie chiar utilitatea proiectului: la ce bun să reconstruim, din temelii, centrul oraşului, cînd absolut totul merge atît de bine, cînd trenurile merg ca ceasul, traficul rutier e relaxat şi centrul oraşului e aerisit şi plin de parcuri...
Pînă la urmă, gara cea nouă din Stuttgart tot s-a construit, iar părţi din gara veche au fost demolate şi înlocuite. Dar presiunea publică i-a făcut pe edili să modifice şi să redimensioneze proiectul. A ieşit o medie între ce voiau iniţial edilii şi ce voiau cetăţenii – adică o construcţie utilă, şi nu pe atît de monstruoasă pe cît s-ar fi aşteptat criticii. Toată tevatura a întîrziat mult construcţia, dar a arătat că dialogul dintre autorităţi şi cetăţeni e nu doar necesar, ci indispensabil. Şi că dezbaterile publice pe marginea marilor proiecte produc pînă la urmă şi efecte. Planificare urbană şi democraţie.