Persona non grata
N-a fost tocmai un an bun la Cannes, dar a fost, cu siguranţă, o ediţie interesantă – scriu ziarele franceze. Cel mai important festival de film european s-a încheiat duminica trecută iar criticii, ocupaţi pînă mai ieri cu dimensiunea cotidiană, evenimenţială, trag acum linia şi fac bilanţul. Ce a fost bine? În primul rînd, filmele, apoi atmosfera şi scandalul stîrnit de Lars von Trier. Ce n-a ieşit? Palmaresul (prea ecumenic, prea împăciuitor), direcţia americană a premiilor (în Franţa e aproape un delict), absenţa angajamentului social şi politic al artiştilor, altădată foarte vizibil; şi acelaşi scandal cu Lars von Trier în chip de erou principal.
Anul şi scandalul e deja aproape o deviză pe Croazetă. Dar, de data asta, a fost prea de tot. Marele regizor danez a spus, în timpul conferinţei de presă de după proiecţia celui mai recent film al său, Melancholia, că-l simpatizează pe Hitler, explicînd – nici mai mult, nici mai puţin – că îl înţelege. Comentariile erau un răspuns la nişte întrebări cu privire la originile sale germane, pe care le-a descoperit în 1989, după moartea mamei sale. Ele veneau însă în continuarea unor afirmaţii recente dintr-o revistă daneză cu privire la „gustul său pentru estetica nazistă“.Declaraţia a picat prost pentru toată lumea şi presa internaţională a preluat imediat – cu inevitabilele trunchieri – ştirea că Lars von Trier e nazist. S-a interpretat mult şi s-a scurtat enorm, dar, una peste alta, a zis-o şi singur. Speriaţi de posibilele urmări ale declaraţiei lui von Trier, organizatorii festivalului au reacţionat declarîndu-l persona non grata. Festivalul de la Cannes „oferă artiştilor din lumea întreagă o tribună excepţională pentru a-şi prezenta operele şi pentru a apăra libertatea de exprimare şi de creaţie“ şi „regretă profund că această tribună a fost utilizată de Lars von Trier pentru a exprima cuvinte inacceptabile, de netolerat, contrare idealurilor de umanism şi generozitate, acele principii care patronează existenţa însăşi a festivalului“, au spus organizatorii. La cererea lor expresă, regizorul şi-a cerut scuze (a spus, cu jumătate de gură, că a fost o glumă) şi a părăsit festivalul. Filmul său înscris în secţiunea competitivă nu a fost exclus, ba, pînă la urmă, a luat şi premiu (pentru interpretare feminină).
Cît despre Von Trier, acesta a mai apucat să mai dea un interviu revistei Hollywood Reporter, în care a continuat să se joace cu focul afirmînd că, dacă el ar fi Hitler şi ar scoate un film bun, Festivalul de la Cannes ar avea obligaţia să i-l selecteze. Şi, ca să fie sigur că ironia e totală, a adăugat că aproape că se bucură că a fost declarat persona non grata. Pînă la urmă, ce e condamnabil în ce spune Lars von Trier? – s-au întrebat mulţi dintre fanii săi, dar şi oameni care susţineau, pur şi simplu, libertatea de exprimare. Răspunsul e simplu: dincolo de convingerile sale (care, pînă la urmă, îl privesc), dincolo de inadecvare (care îi priveşte pe invitaţii care nu-i împărtăşesc convingerile şi care, din cîte s-a spus, s-au simţit lezaţi), cuvintele lui pot să rănească o mulţime de oameni pentru care nazismul şi Hitler reprezintă cel mai mare rău posibil. Să spui că „îl înţelegi pe Hitler“, să admiţi că eşti nazist de pe scena mondială care e Festivalul de la Cannes e ca şi cum, exilat într-o mică Elveţie care respectă deopotrivă corectitudinea politică şi libertatea de exprimare, ai arunca cu sticle incendiare în opinia publică. Am auzit comentarii de tot felul, printre care şi o pledoarie în care artistul e scuzat... pentru că e artist. OK. Numai că Von Trier a făcut un statement politic, nu un eseu artistic. Omul „e dus“, s-a mai zis, n-are rost să-l pedepsim. Nici nu a fost pedepsit – a fost doar izolat. Aşa cum „un om dus“ nu mai este chemat la petreceri pentru că e indezirabil.
Persona non grata. O soluţie cît se poate de nimerită: pentru cei care-i iubesc filmele, pentru cei care-i detestă rătăcirile.