Pe străduţele întortocheate din Marrakech
Jocul nostru preferat în Marrakech era să ne cronometrăm în cît timp traversăm Djemaa el Fna şi dacă reuşim să facem asta fără să ne aşezăm la masă. Dacă în timpul zilei, Djemaa el Fna era aglomerată, ei bine, seara era incredibil de aglomerată. Nu puteai trece dintr-o parte în alta fără ca zeci de vînzători să tragă de tine în toate părţile, foarte insistenţi, majoritatea să te aşeze să mănînci la mesele improvizate, alţii să-ţi vîndă CD-uri, alţii să te ducă la vreun restaurant sau să pună un şarpe pe tine. Cu şarpele s-a ars (sau, mă rog, s-a răcit, ca să fim exacţi, în ceea ce priveşte temperatura) amicul Sorin, cînd, proaspăt ajunşi în Maroc şi teleportaţi în Djemaa el Fna, s-a trezit cu vreo doi şerpi pe el. Şerpii nu apăruseră singuri, ci fuseseră puşi acolo de îmblînzitorii (impresarii – să le zicem) lor, care la început sînt ţaca paca smile sir cu aparatul foto, pentru ca apoi să-ţi ceară enervant de mulţi bani să ia şerpii de pe tine. Ştiu şi ei că, oricît ar cere, rata de succes e de 100%.
De fapt, în Maroc, dar mai ales în Marrakech, cea mai mare greşeală e să faci contact vizual cu vînzătorii, taximetriştii, uneori chiar şi cu trecătorii. Orice vînzător consideră că şi un sfert de secundă cît te-ai uitat la el sau – pericol iminent – la ce vinde, exprimă dorinţa ta ascunsă de-a cumpăra, pe care doar un psiholog iscusit şi insistent ca el o poate scoate la suprafaţă să se manifeste liber. La mine a durat cinci minute să-mi desprind mîna deja vînătă din mîna unui vînzător, după ce am făcut greşeala fatală de a mă uita vag la o geantă. Şi atîta insistenţă n-am văzut în nici un alt colţ de lume – de unde şi jocul de la început, cu cine în cît timp traveresează piaţa. Djemaa el Fna se vede cel mai bine de pe terasele de pe acoperişuri (rooftops) de pe margine, singurele locuri de unde-ţi poţi da seama de cît de mare e forfota, cît de divers e peisajul şi cîte lucruri se întîmplă jos – muzicieni, dansatori, actori, vînzători de ceai şi de suc de portocale. Greu să rezişti şi să nu te opreşti măcar la o harira sau, dacă ai stomac tare la propriu şi la figurat, la o supă din cap de miel.
Medina din Marrakech e uriaşă. Te plimbi pe străduţele mici, printre zidurile de un roşu şters, intri prin unghere ascunse sau ajungi în souk-uri, zonele comerciale unde ameţeşti de la munţii de condimente aranjaţi perfect, de la strălucirea decoraţiunilor de vînzare, de la mirosul de piele vopsită, de la culorile materialelor agăţate peste tot sau de la zumzetul permanent. În majoritatea moscheilor din Maroc n-ai voie să intri, ca nonmusulman, aşa că trebuie să te mulţumeşti cu medresele, şcolile religioase islamice cu o arhitectură superbă, unele încă funcţionale, altele cu rol de muzeu. Cea mai mare şi cea mai frumoasă este Ben Youssef, fondată în secolul al XIV-lea şi reconstruită în secolul al XVI-lea, cu un bazin în curte, care oglindeşte marmura lucrată din jur, lemnul dantelat sau stucaturile de o bogăţie a detaliilor ce te uimeşte. Mormintele saadiene, ce datează din secolul al XVI-lea, dar descoperite în 1917 şi restaurate apoi, sînt un alt punct de atracţie pe harta încinsă a Marrakech-ului, datorită decoraţiunilor minuţios făcute. Şi lista ar putea continua, Marrakech-ul e o aglomeraţie de locuri vechi, cu aer de poveste, cu palate sau grădini care din afară nu-ţi arată nimic aproape din splendoarea de dinăuntru.
E atît de contrastant Marrakech-ul, încît, la plecare, am rămas cu sentimente opuse. Mi-au plăcut atmosfera de basm oriental, agitaţia, tuşele groase, alăturările neaşteptate, personajele întîlnite pe stradă, dar au fost momente cînd era prea mult, prea turistic, cînd apărea sentimentul de nesiguranţă (de exemplu, cînd, din senin, un tip a început să lovească cu pumnii în zid şi să ne spună, înjurînd, să plecăm de pe strada lui) sau de prea mare presiune din afară.
Cînd însă, obosit de alergat prin soare şi praf, te ascunzi într-un riad, într-una din grădini, cu un suc de portocale în faţă, uiţi că de-abia ai scăpat de un vînzător prea insistent şi că altul ţi-a dat indicaţii complet greşit, doar ca să te trimită la magazinul fratelui lui, şi îţi dai seama că găsirea unei oaze în deşert nu e doar în filme.
Foto: C. Foarfă