Pe drumuri – sau cînd traficul lor are altă logică

Prima dată cînd am intrat cu tuk-tuk-ul pe contrasens şi am mers cîţiva kilometri, am crezut că mor în primele minute. Apoi m-am liniştit. Buddhismul şi-a făcut treaba. „Ce se poate întîmpla?“ mi-am zis şi-am închis ochii. I-am deschis în jumătate de secundă, la prima curbă, cînd era să cad din cutia mergătoare.  

Eram în Cambodgia şi a fost una dintre primele lecţii că traficul în Asia are o logică proprie, greu de înţeles chiar şi pentru cineva deja imun la haosul din Bucureşti. Transportul este întotdeauna o aventură, şi încă una haioasă, dacă ai nervii tari şi-un simţ al umorului mai dubios. De exemplu, e inutil să te panichezi cînd uşile maşinii („maşinii“, mai precis), cu care eşti, cad în mers, la o groapă. S-a întîmplat în Malaezia. Şoferul rîdea, am rîs şi noi cu jumătate de gură.

Uite asta înseamnă să gîndeşti în afara cutiei, de voie, de nevoie. Aşteptările se schimbă, înţelegi că acolo e o altă logică, nu te mai întrebi cine le-a dat permisul de conducere, dacă există aşa ceva sau dacă l-au luat pe şpagă, şi iei lucrurile aşa cum sînt. Entropia devine chiar simpatică.  

Nu te mai sperie, de la un punct încolo, nici mulţimea de scutere care nu se opresc niciodată şi care merg fix în toate direcţiile în orice intersecţie, făcînd ridicolă orice traversare după metoda tradiţională „te uiţi în stînga, te uiţi în dreapta, treci strada“. Te ocolesc ei sau, dacă te mai ating, e OK, că nu prea au cum să prindă viteză la cîţi sînt. 

După cîteva zile în Asia, să vezi trei oameni şi-un porc pe un scuter (Cambodgia) nu pare chiar o minune a ştiinţei, volumului şi inerţiei, şi nu mai regreţi atît de tare că n-ai apucat să scoţi aparatul să le faci poză.  

Cît despre panică, apogeul l-am trăit într-un autobuz nepalez, noaptea. Mergeam între Kathmandu şi Pokhara pe un drum la înălţime, unde în urmă cu cîteva zile tocmai avusese loc un accident cu cîteva zeci de victime. Un autobuz căzuse în prăpastie, ocazie cu care citeam în presă cum drumul cu pricina nu respectă, de fapt, nici un fel de standard ingineresc. E făcut după ureche, lucru ce se vede cel mai bine în numărul de accidente. Autobuzul era plin şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Stăteau oameni agăţaţi de el, care fluturau în depăşiri, şi cîţiva chiar stăteau sus, pe el, mai confortabil decît stăteam noi jos, unii peste alţii, bucurîndu-ne de intimitate, de salturile cu capul aproape de tavan şi cu cotul în bara de metal, şi de lipsa suspensiilor.

Inutil să spun că şoferului nu i-ar fi trecut vreodată prin cap să se asigure în curbe, să semnalizeze, că mergea cu o roată la doi centimetri de prăpastie şi că a aprins farurile abia cînd era atît de beznă, încît nu mai vedeai nici măcar contururile munţilor din jur. A fost mai rău, vedeam cum vin maşinile din faţă pe contrasens. De la un punct încolo, nici măcar n-am mai ţinut socoteala de cîte ori am scăpat la milimetru de accident. Atunci mi-am dat seama că viteza e relativă – la drumurile nepaleze, 60 km/h e deja Formula 1. Peste cîteva zile am mers din nou cu autobuzul pe drumul respectiv – de data asta singurul pasager care stătea pe acoperiş era o capră care a călătorit cuminte cîteva ore, la înălţime. 

Pentru că tot vorbeam – în India, pe drumul dintre Jaipur şi Taj Mahal, pe autostradă, pe banda de viteză, mergea cu peste 100 la oră un TIR pe contrasens. După cît de uimit a fost prietenul nostru indian care conducea, înţeleg că nu e totuşi o practică atît de întîlnită. În schimb, în India am mers de nenumărate ori cu ricşa pe contrasens, trotuar, şanţ, asta după ce, bineînţeles, a pornit la ciocan.

Totuşi, campionii absoluţi ai traficului sînt iranienii. Spre deosebire de hîrtoapele din Asia de Sud-Est, în Iran, asfaltul de pe şosele chiar e asfalt şi e drept, iar preţul benzinei e printre cele mai mici din lume. Asta înseamnă că toţi au maşină şi că tuturor le place să conducă foarte repede. Am aflat imediat asta – aterizaţi la 4 dimineaţa în Teheran, ne-am urcat în maşină să ajungem la hotel – după o cursă cu depăşiri ca-n filme, scrîşnet de frîne, trecut razant pe lîngă alte maşini, băgat brusc în faţa altora care se băgau şi ei la fel de brusc în faţa altora, timp în care mă făcusem una cu bancheta din spate, şoferul se întoarce spre noi cu un zîmbet satisfăcut: „Ei, vă place cum conduc?“ Dacă aş fi putut să articulez, i-aş fi spus că da. Şi tot Teheranul este locul unde am stat jumătate de oră la trecerea de pietoni, aşteptînd să oprească maşinile. S-a făcut roşu, s-a făcut verde, s-a făcut roşu, verde, a trecut maşina poliţiei – nimic, n-a oprit nimeni.

Cum traversezi? Traversezi! Pur şi simplu, nu te uiţi în stînga, nu te uiţi în dreapta, mergi constant şi nu te opreşti. Te ocolesc ei. Un prieten iranian mi-a sugerat, în cea mai aglomerată intersecţie, să încerc să trec strada cu ochii închişi, că e mai sigur. A mers!  

Foto: C. Foarfă