Paul Cornea nu poate pleca de tot

L-am întîlnit ultima oară pe profesorul Paul Cornea în august, după un accident neplăcut și, pentru orice persoană în vîrstă, primejdios: o căzătură pe scara blocului în care locuia.

M-am dus la căminul unde fusese internat, al comunității evreiești, cu inima strînsă. Îmi era frică de cum aveam să îl găsesc.

Avea un braț rupt, perfuzii, urmele a numeroase înțepături, figura trasă a unui om în suferință. M-am oprit cîteva secunde în pragul ușii, să-mi fac curaj să pășesc înăuntru.

Am răsuflat ușurat: m-a recunoscut din prima clipă. Mi-a zîmbit cald, mi-a prins mîna întinsă între mîinile lui și m-a privit lung, cu fața surîzătoare. Curtenitor, m-a poftit să iau loc, ca un amfitrion care face oficiile casei. Am găsit un scaun, l-am tras lîngă pat și am stat așa de vorbă cred că mai bine de un ceas: despre facultate, despre universitate, despre colegi, despre jalnica situație politică din România, despre norii negri ai politicii planetare (oripilat de climatul de intoleranță care se lățește și se adîncește nu numai la noi, ci pe tot globul)… Cîte și mai cîte. Era exact același Paul Cornea pe care îl știam de atîta vreme: cu verbul precis și rafinat, cu aceeași luciditate în a-și cîntări judecățile, cu același umor și chiar aceeași jovialitate discretă.

De fiecare dată cînd încercam să aflu cîte ceva despre sănătatea lui îmi devia gentil întrebările. Nu voia să vorbească despre suferința lui. Cred că nu dorea nici măcar să o recunoască.

La un moment dat, m-a întrebat dacă mă poate servi cu ceva: un pahar cu apă, cu vin? Apoi m-a rugat să ies puțin pe culoar, să se îmbrace de zi. M-am uitat la perfuziile care-i stăteau înfipte în brațe și am ieșit. Am întrebat o asistentă și mi a spus să aștept un pic afară și să revin.

Am revenit, m-am reașezat pe scaun și am reluat conversația despre oameni și despre lume.

Am citit cu sufletul la gură cartea de mărturisiri a lui Paul Cornea, în dialog cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost. Îl ascultasem de multe ori pe profesor evocînd experiențe personale – și avea ce povesti, slavă Domnului! Ba chiar, cum se întîmplă cel mai adesea odată cu înaintarea în vîrstă, Paul Cornea devenise tot mai generos în a împărtăși auditoriului din lucrurile pe care le trăise sau cărora le fusese martor. M-a îndemnat însă la lectură nu doar curiozitatea. Reflectasem în numeroase rînduri asupra farselor pe care le joacă istoria.

Tatăl meu a fost condamnat în anii ’50, pe o legislație dată de aliați, dar răstălmăcită de către tribunalele românești, la patru ani de închisoare, în primul rînd pentru o serie de articole antisemite publicate între războaie. În aceeași perioadă în care tatăl meu era plimbat dintr-o închisoare într-alta, ca mulți alți deținuți politici, în condiții de detenție atroce, Paul Cornea, tînăr evreu cu simpatii comuniste, ocupa funcții importante în aparatul de partid și de stat. Au ajuns să fie colegi la Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu“ și să colaboreze la lucrări colective. Din cîte știu, indirect, au avut relații cordiale – chiar dacă, foarte probabil, destul de reci.

Profesorul Paul Cornea a ajuns mentorul meu în studiul literaturii. Niciodată nici unul dintre ei nu a făcut către mine nici cea mai vagă aluzie defavorabilă la adresa celuilalt. Vremurile sînt vremuri, oamenii sînt oameni. Și, oricîte divergențe de opinie vor fi avut cei doi, îi unea cu siguranță un crez comun: valoarea personală este ceea ce contează la un om, nu ceea ce îi aduce hazardul conjuncturii și nici măcar înregimentarea pentru o cauză sau alta. A fost pentru mine, din partea ambilor, o excepțională pildă de umanitate – aceea care, continui să cred, ar trebui să fie miezul construcției lăuntrice a celor care se ocupă cu studiile zise și „umaniste“.

În noiembrie, profesorul Paul Cornea ar fi împlinit 95 de ani. A trebuit mai întîi să se despartă de bunul său prieten, o altă figură luminoasă a culturii românești, Solomon Marcus. A trebuit să se despartă de soția de care îl lega un enorm atașament. Acum s-a despărțit de noi, cei care l-am îndrăgit și prețuit. Lasă în urmă amintiri pe care unii dintre noi se vor simți datori să le împărtășească public. Lasă în urmă oameni în care a rodit sîmburele de curiozitate și de profesionalism pe care l-a sădit în ei. Și, poate mai presus de orice, lasă în urmă cărți și studii de care nu ne vom putea despărți.

La plecare i-am promis că vin să îl revăd în septembrie, după reîntoarcerea din concediu. Nu m-am ținut de cuvînt și acum e prea tîrziu. Trag nădejde măcar că, așa cum îl știu de atîta vreme, mă va ierta și de această dată. Oricum, pentru mine, profesorul Paul Cornea nu poate pleca de tot: e parte din ceea ce sînt.