Patru culturi, un singur premiu
Legendara neutralitate elveţiană provoacă uneori blocaje paradoxale, aproape absurde. Un nou premiu literar care urmează să fie decernat începînd cu 2013 suscită deja dezbateri şi agitaţie printre intelectuali. Neutralitatea e, în această ecuaţie, sinonimă reprezentativităţii şi corectitudinii politice. Despre ce e vorba? Despre multilingvism. În ţara asta mică se vorbesc patru limbi: germana (în cea mai mare parte a teritoriului), franceza (în vest şi sud-vest), italiana (în Ticino) şi retoromana, în două dialecte principale (în Engadin). Teoretic, programa şcolară (diferită de la un canton la altul) îi obligă pe elveţieni să înveţe cel puţin două limbi dintre cele vorbite în Confederaţie; însă, foarte adesea, limba de lucru între instituţiile cantonale din zone diferite este engleza. Pe de o parte, elveţienii ţin la acest multilingvism, care le reflectă istoria şi dimensiunea multiculturală. Însă apărarea acestei specificităţi e uneori atît de dificilă, încît eforturile devin, văzute din afară, ridicole.
Cantoanele şi Confederaţia oferă anual zeci de premii, burse, subvenţii etc. pentru scriitori. Fiecare instituţie (cantonală sau federală) îşi defineşte priorităţile şi premiază/subvenţionează în funcţie de propriile criterii. Premiul Elveţian pentru Carte – decernat de Asociaţia Editorilor şi Librarilor împreună cu Tîrgul de Carte de la Basel – e, poate, premiul cel mai rîvnit: laureatul dobîndeşte imediat vizibilitate mediatică iar vînzările cărţilor sale cresc exponenţial. Premiantul e cel mai adesea din regiunea germană sau, dacă nu, atunci cartea sa a fost deja tradusă în această limbă. Fiind privilegiată filiera germanofilă, sînt dezavantajaţi (ba chiar trecuţi cu vederea) autorii din celelalte regiuni. Mai există, apoi, premiul Schiller, decernat, doar o dată la cîţiva ani, de o fundaţie cu acelaşi nume. Printre laureaţi: Philippe Jaccottet (2010), Erika Burkart (2005), Grytzko Mascioni (2005). Un francez, o nemţoaică, un italian. Acest premiu – care se acordă pentru întreaga activitate (nu pentru un titlu) – a căzut oarecum în dizgraţie pentru că s-a compromis tocmai prin efortul de a fi reprezentativ. El înseamnă totul şi nimic, în acelaşi timp. E o formă de a onora un autor după nişte criterii extraliterare – printre altele, reprezentativitatea. Şi, ca să vedeţi cît de reprezentativ e premiul: nici una dintre cărţile lui Grytzko Mascioni, premiat în 2005, n-a fost tradusă în germană sau în franceză. Premiantul a rămas cu premiul la el, în Tessin…
Valoarea literară ar ajunge astfel un criteriu secundar, argumentele principale ţinînd de corectitudinea politică, adică de împărţirea cît mai egală a premiilor către comunităţi; care împărţire egală deschide noi discuţii şi dileme legate tot de corectitudinea politică, pentru că cele patru regiuni culturale nu au dimensiuni egale şi nu sînt la fel de productive: germanii ar produce cel mai mult, apoi urmează francezii, italienii, retoromanii – şi atunci, premiile – care oglindesc, nu-i aşa, valoarea producţiei literare elveţiene – ar trebui să fie proporţionale.
Ca să închidă definitiv discuţia despre reprezentativitatea premiilor literare, Ministerul (federal al) Culturii vrea acum să finanţeze un Mare Premiu Federal pentru Literatură (cu mai multe secţiuni). Dotat cu aproape 700.000 de euro, ar urma să recompenseze un romancier, un poet, un editor. Juriile respective ar fi formate din specialişti în domeniul literaturii şi/sau autori care să cunoască cel puţin trei din cele patru limbi federale, astfel încît fiecare zonă culturală să fie acoperită. Tocmai datorită titulaturii şi ambiţiilor acestui premiu „Federal“, criticile sînt vehemente chiar şi cu doi ani înaintea primei decernări. „Gîndirea proporţională“ pusă în slujba „multilingvismului construit“ – după cum spun unii – nu ar face decît să anuleze meritele literare autentice. Etichetaţi drept „antidemocratici“ (căci ar fi incorect politici), acestora li se impută, de către cei care cred în necesitatea premiului, lipsa patriotismului. Greu cu democraţia în literatură.