Papagalul roşu ne priveşte
De ce o imagine din cartierul chinezesc este ieşită din comun? Nu pentru că personajele din fotografie nu sînt cîtuşi de puţin chinezi, deşi în prima clipă ai fi tentat să spui că acesta-i motivul. Mai degrabă datorită felului în care te privesc, ca şi cum ceva s-a întîmplat sau urmează să se întîmple în secunda următoare. Acolo, la ei. Sau aici, la tine. Cine pe cine priveşte? Iar tu iei cu tine linia albă de pe pantoful cu toc al personajului din centru. La ce se gîndeşte fetiţa îmbrăcată în alb, purtată pe umeri de un bărbat tînăr? În spatele lor e mulţimea, iar fetiţa are privire de om mare. Care a trecut prin multe. Şi a înţeles cîte ceva. Dintr-o fotografie alăturată, te priveşte o altă fetiţă, o Lolită, tot în alb, cu o poşetă atîrnată pe mîna cu care se ţine de bara autobuzului. În spatele ei sînt patru bărbaţi. Fotografia se numeşte "Tată şi fiu". Este şi destul umor în această expoziţie. Un portret de grup cu spatele, în care s-a strecurat şi spatele unui cîine, un peşte-pipă, o umbrelă neagră agăţată pe o sfoară, la uscat, peste un cearşaf alb, sînt imagini care parcă îţi fac cu ochiul. Zice Kierkegaard, citat de Steinhardt în Jurnalul fericirii, că Dumnezeu nu e un papagal roşu expus în piaţă, că atunci toată lumea l-ar vedea şi ar crede în existenţa lui. Şi, de fapt, aia nici n-ar mai fi credinţă, ci doar acceptarea unei realităţi mai mult decît evidente. Culmea este că s-ar putea ca Dumnezeu să fie un papagal roşu. Pe care oamenii îl văd, dar trec mai departe, fără să aibă nici o reacţie. Andrei Cădere, plimbîndu-se pe străzile lumii civilizate cu bara lui de lemn, este un papagal roşu. Oamenii trec pe lîngă el făcîndu-se că nu-l observă. Sau că nu există. Orbire involuntară? (Asta se întîmplă la etajul al treilea al MNAC în expoziţia Peinture sans fin). Lumea e plină de papagal roşu, pare să spună expoziţia El papel de la fotografia. Iar rolul fotografiei - par să spună artiştii de la AFAL, Nueva Lente şi PhotoVision - este nu atît de a-l depista sau de a-l pîndi, rolul fotografiei e să ne tragă de mînecă. Şi poate asta înseamnă că "La realidad no existe", aşa cum scrie pe coperta unui număr din Nueva Lente. Realitatea nu există decît în măsura în care papagalul roşu ne priveşte pe toţi.