Palate cu papuci de casă la intrare

În toamna lui 2008 am fost invitat la un dineu la palatul prezidențial sud-coreean. Prilejul îl constituia vizita președintelui român, se semna un parteneriat strategic între cele două țări. Ca să se ajungă aici, trecuseră însă vreo trei decenii de nespectaculoasă, dar durabilă construcție a unei relații bazate pe ceea ce s-ar numi astăzi soft power.

La sfîrșitul anilor ’70, guvernul sud-coreean de atunci a luat decizia înființării unui departament de studii românești, alături de un departament de studii poloneze. „Soft power“, acest concept recent al erei post-ideologice, însemna atunci, cînd nu era astfel numit, ca și acum, relații interstatale construite prin relații centrate pe educație, pe mijloace culturale. Relațiile dintre cele două țări est-europene aflate atunci în lagărul comunist și Coreea de Sud, țară aflată de partea cealaltă a baricadei ideologice a Războiului Rece, păreau cu totul implauzibile. Nimeni nu credea, în plină era a ideologiilor de baricadă, că una dintre ele va cădea și că se vor găsi în final la aceeași masă. Regimul comunist român defila, în sunet de fanfare și în coregrafii totalitare de stadion, cu regimul nord-coreean. Nici Coreea de Sud nu o ducea cu mult mai bine din punctul de vedere al democrației, făcînd atunci trecerea de la un regim dictatorial militar de dreapta la altul. Și, totuși, în mijlocul acestor momente încărcate ale istoriei mari, cineva în Coreea de Sud a avut această inițiativă, de a stabili un departament de studii românești cu vreo zece ani înainte de căderea regimului comunist. Au trimis doi profesori la specializare în Germania Federală, iar în 1987 au putut deschide linia de studii. Astfel încît, în 1990, erau deja pregătiți cu primii specialiști pentru a începe o relație de durată între două țări medii.

Momentul dineului mi s-a părut tipic pentru viziunea est-asiatică despre puterea politică: aceasta, pentru a fi convingătoare, trebuie să se arate întotdeauna în chipul ei modest, nespectaculos, „moale“. În după amiaza acelei zile de septembrie m-am urcat în mașina unui profesor coreean și ne-am îndreptat înspre Casa Albastră (Cheong Wa Dae, casa cu olane albastre), sediul Președinției din centrul Seulului. Aflasem o mie și una de povești despre acel loc, despre cît era de protejată, o adevărată fortăreață militară asaltată în plin Război Rece de spioni nord-coreeni prin culoare secrete, săpate prin munte, despre imensa putere a președinților sud-coreeni, în timpul dictaturii militare sau, din 1988, în timpul regimului democratic. Nimic din acestea în momentul în care am ajuns acolo. Sau, cel puțin, nu atît de vizibil. Locul mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase parcuri pe care le-am văzut vreodată. Nimic orbitor, opulent, nimic din arhitectura unei puteri covîrșitoare în țara în care ierarhiile sînt foarte strict controlate.

Pe o colină ascunsă discret de arbori vechi, la capătul unei pajiști cu gazon tuns regulamentar și înconjurat de tufe colorate de flori, am dat de o casă tradițională coreeană din bîrne de lemn și cu uși ușoare, cu paravane de hîrtie presată. Era locul, în complexul de clădiri care alcătuiesc de fapt sediul Președinției coreene, rezervat recepțiilor oficiale. Invitații s-au adunat încet-încet și, după cîteva schimburi protocolare de amabilități în fața casei, acompaniate discret de muzică clasică, am fost poftiți înăuntru pentru dineul propriu-zis. La intrare, după obiceiul coreean, am fost invitați cu toții să ne descălțăm și să ne punem în picioare cîte o pereche de papuci albi, simpli, de casă. Nici interiorul nu avea ceva opulent. O cameră destul de mare, cu trei mese rotunde mari. Singurele obiecte mai spectaculoase erau cîteva candelabre de cristal. În rest, totul de o simplitate elegantă desăvîrșită: veselă simplă albă, mici aranjamente florale. După intonarea imnurilor de stat, s-au servit cîteva feluri de mîncare coreeană, cu cîteva adaosuri românești: o plăcintă de mere și un vin alb de Prahova, dacă țin bine minte.

O astfel de retorică simplă a des­fă­șurării puterii am mai văzut-o și în alte locuri din Asia. De exemplu, la fostul palat regal din Luang Prabang, de la poalele muntelui Phu Si. Fostul palat semăna mai degrabă cu o casă boierească mai mare, cu camere simplu decupate. Aceeași modestie a etalării puterii se putea vedea însă păstrată și atunci, în acea după-amiază moale de februarie însorit, în comportamentul unei vizitatoare locale. Obosită, se întinsese și adormise cît se poate de firesc pe treptele palatului transformat în muzeu.

Foto: B. Tănase