Ore

19 septembrie 2012   La zi în cultură

N-am nici o îndoială că dialogul de acum zece ani cu Dalai Lama (consemnat de Daniel Goleman), apărut recent şi în româneşte sub titlul Emoţiile distructive, a avut deja succesul meritat. Toate aceste întîlniri (cea de faţă fiind a opta) au avut un public mult mai variat decît acela deschis unor experienţe exotice popularizate. Ele au adunat laolaltă nu doar oameni de ştiinţă de prim rang în disciplinele lor, ci şi un anumit tip de savanţi care, pornind de la o microspecializare (cum a fost, în cazul unicului Francisco Varela, studierea ochiului de albină) au ajuns la o (necesară) cultură umanistă sau la o (dobîndită) deschidere spre acea zonă a lucrurilor imposibil de verificat în laborator pentru că, pur şi simplu, nu ţin de partea fizică a fiinţei. Această deschidere a fost însă, la toate întrunirile Institutului pentru Minte şi Viaţă, limita asumată. Nici Dalai Lama, nici alţi practicanţi ai budismului tibetan nu au discutat, în aceste întîlniri neconfesionale, propriile convingeri spirituale. Nici nu era cazul, tocmai pentru că discuţiile de aici vizau o umanitate generică, universală, împărtăşind un bun-simţ comun greu de atins, cum s-a dovedit în atîtea alte împrejurări.

Care a fost însă utilitatea practică a acestor întîlniri mai degrabă laice, deşi provocate de liderul spiritual tibetan? Intenţiile sale vizau, desigur, o reducere a suferinţei şi a ignoranţei în general. Din punct de vedere practic, multe dintre experimentele discutate la Dharamsala şi confirmate apoi în laboratoarele unor universităţi americane au permis finanţarea de programe destinate copiilor, adolescenţilor şi adulţilor perturbaţi emoţional. Fără îndoială, lista emoţiilor distructive din tratatele budiste nu se suprapune peste cea a psihologiei occidentale, dar cele „20 de perturbări mintale derivate“ sînt instructive pentru oricine: mînia (cu derivatele sale: furia, resentimentul, duşmănia, invidia/gelozia, cruzimea); ataşamentul (zgîrcenia, vanitatea, excitaţia, ascunderea propriilor vicii, obtuzitatea); ignoranţa (credinţa oarbă, trîndăvia spirituală, neglijenţa, lipsa introspecţiei); ignoranţa + ataşamentul (lăudăroşenia, înşelăciunea, neruşinarea, lipsa de respect pentru alţii, lipsa de conştiinciozitate, zăpăceala). Cum pot fi aceste perturbări combătute? Prin antidoturile lor: bunăvoinţa, răbdarea şi toleranţa, prin compasiune, iar practic, printr-o regulă de aur, recomandată şi de Dalai Lama: să te pui în locul celuilalt. Ironicilor, băşcălioşilor, dar şi scepticilor care au încercat totul, li se dă chiar şi un interval practic de modificare a propriului creier.

10.000 de ore

În cît timp, de pildă, învaţă cineva foarte bine să cînte la un instrument, combătîndu-şi astfel lenevia, perturbare pornită dintr-o lipsă de respect pentru propriul talent? Răspunsul neurologilor e încurajator: „...în rîndul violoniştilor de nivel mondial, toţi au exersat de-a lungul vieţii lor un total echivalent cu aproximativ 10.000 de ore pînă să fie acceptaţi la o academie de muzică. Cei de pe nivelul imediat următor au exersat în medie 7500 de ore“. Un calcul simplu ne-ar putea spune cîte ceva despre timpul, dar şi intensitatea, atenţia, răbdarea necesare în orice profesie pentru a ajunge la performanţă. Fără îndoială, esenţiali sînt şi alţi factori – îndrumătorii, educaţia, motivaţia personală –, dar nu poţi ajunge nici măcar la autonomie într-o profesie fără regula celor 10.000 de ore. Mă gîndesc ce utilă ar fi o regulă de acest fel pentru debutul în scrisul public: n-ai voie să publici nimic (nici un articol) pînă n-ai citit măcar 10.000 de ore. Pe unii i-ar pune, poate, pe gînduri.

40 de ore

Cruzimea e mai rea totuşi decît incultura sau impostura. Iar analizarea acestei perturbări perpetuate din generaţie în generaţie a fost, pentru oamenii de ştiinţă prezenţi la această întîlnire, o urgenţă. „40 de ore pentru compasiune“ a devenit astfel intervalul acordat, se pare, pentru a-i face pe unii gardieni din închisorile nord-americane să fie mai miloşi cu deţinuţii. Curios e însă că acelaşi interval minim a fost propus (de către psihologul Mark Greenberg, directorul Centrului de Cercetări asupra Prevenirii de la Universitatea din Pennsylvania) pentru „cultivarea bunăvoinţei iubitoare la profesori, astfel încît aceştia să devină mai atenţi cu elevii lor“. Inutil să adaug că rezultatele – după doar o săptămînă de conştientizare – au fost palpabile.

14 ore

În cazul celor care n-au 40 de ore pentru ei înşişi (şi pentru meseria lor), s-ar putea face totuşi ceva în mai puţin timp? – s-au întrebat aceşti savanţi, motivaţi mai ales de descoperirile recente. Se pare că a existat un experiment (coordonat de Richard Davidson, directorul Laboratorului pentru Neurologia Afectelor de la Universitatea Wisconsin, şi Jon Kabat-Zinn de la Universitatea din Massachusetts) cu angajaţii unei mari corporaţii americane, cărora li s-a cerut să facă o şedinţă de meditaţie pe zi. După încheierea acestui experiment – şedinţele de meditaţie nu au depăşit, însumate, 14 ore –, participanţilor li s-a făcut un vaccin antigripal. Rezultatul imunologic a fost spectaculos: „...subiecţii din grupul de meditaţie au avut o reacţie imunitară mai puternică la vaccinul împotriva gripei – imunitatea lor crescuse prin comparaţie cu cei din grupul de control. Acesta era reversul efectului stresului asupra reacţiei la vaccin şi arăta că meditaţia poate spori semnificativ eficienţa vaccinului“.

Cine nu-şi găseşte cîteva ore nici pentru aşa ceva ar putea, în doar cîteva minute, răsfoi această carte, în fond, de cultură generală. Dacă nu, nu.

Mai multe