Ocolul Bucureştiului în 5 cinematografe
E Bucureşti. E vară. La televizor sînt inundaţii şi e caniculă. La televizor e prăpăd. E solidaritate. Sînt teledonuri, sînt lacrimi în direct. Sînt ţărani care mor cu degetul mijlociu ridicat către geniile reportajelor. La televizor e dan-diaconescu-în-direct, e mitică, e becali, e Tăriceanu în cizme între demisie şi anticipate, e Băsescu tătar, dictator sau democrat. La radio e 3 sud-est, e morandi, e don't phunk with my heart, e concurs cu premii: maşini, excursii, frigidere, telefoane, dvd-uri etc. E Bucureşti şi n-ai bani de mers la 2 mai. Unde să te duci? Ce să faci? Hai la un film! Hai să facem un scurt ocol al Bucureştiului în 5 cinematografe şi tot atîtea filme. Ce poate să se întîmple? Cît poate să coste? Cinema "Europa", fost "Mioriţa", pe Calea Moşilor. Staţia troleului 66 pe-o parte şi pe cealaltă a străzii. În colţ, cofetărie cu dichis şi, un pic mai încolo, florăreasa cu gura mare. De cînd sînt în Bucureşti, aici am văzut numai filme triste. Unele mi-au plăcut, altele aşa-şi-aşa. Numai o dată a fost sala plină, cu ceva oameni depozitaţi cuminţi pe mochetă: la Amélie. În jumătate din dăţile în care am venit la "Europa", ploua. Astăzi plouă. Biletul costă 5,45 lei noi. Pe afişul din vitrina de la intrare scrie: Nevasta lui Gilles. Cîteva instantanee de la un picnic şi o familie fericită. E doar o aparenţă, se va vedea. Sîntem nouă spectatori cu totul, împrăştiaţi în toată sala. Sala e de catifea. Catifeaua e vişinie pe scaune şi verde pe pereţi. Probleme cu sunetul: bzzzz-vjjjjt-bzzzz. Pînă la urmă, filmul începe. Primele replici. Primele pungi cu alune, primele ronţăituri în stînga şi mai ales în dreapta mea. Filmul e trist. Bă, da ce trist e! Ce dreacu' am venit aci? Bă, tu ai vrut să ne strici seara sau ce? Ssst!!! În spatele sălii o sticlă de coca-cola pufăie în întuneric. Gilles are o relaţie cu sora nevestei lui şi e gelos pe ea. Sora nevestei lui Gilles dansează provocator cu un alt bărbat. Gilles îl bate pe rival. Nevasta lui Gilles suferă în tăcere şi filmul e şi mai trist. Ce bestie! Cineva iese din sală vorbind în şoaptă la celular. Vjjj-zzztttt-vjjj... filmul se întrerupe. Gilles tocmai avea o criză de isterie. Atmosfera din sală e intimă. Sala e de catifea. Doi dintre cei nouă spectatori pleacă la cumpărături la cofetăria cu dichis din colţ. Am rămas şapte. Filmul reîncepe. Gilles o ia razna de tot. Nevasta lui naşte al treilea copil. Sîntem iar nouă în toată sala. Gilles nu se bucură deloc. Nevasta lui Gilles nu mai suportă şi se aruncă de la fereastră, într-o scenă pe care camera o redă cu susul în jos. Afară plouă şi pe pereţii de la intrare sînt afişe ale filmelor triste pe care le-am văzut în anii trecuţi. La cofetăria cu dichis din colţ e coadă la pricomigdale, pateuri cu brînză şi prăjituri cu fructe. Sala "Elvira Popescu", Institutul Francez, Bulevardul Dacia, ambasade în stînga şi dreapta, castani pe trotuar. O asociez automat, de fiecare dată, cu In the mood for love pe care l-am văzut aici de vreo cinci ori. Biletul costă puţin: 3,5 lei noi. Sîntem unsprezece adulţi şi trei copii. Copiii stau cuminţi pe primele rînduri din faţă. Afară e cald ca în iad. În sală e cald moderat. Pe ecran e Noi Albinosul înconjurat de zăpezile islandeze. Scaunele sînt moi şi vişinii. Un singur lucru mă enervează la "Elvira Popescu": scaunele din faţă de care nu ai cum să-ţi sprijini genunchii ca la "Europa". Noi e un rebel. El cere în fiecare zi o sticlă de malţ la Bekur, care în islandeză înseamnă "berărie". Noi primeşte sticla de malţ, dar nu se duce la şcoală, aşa cum ar fi vrut directorul şcolii şi proful de mate. Noi e albinos şi se îndrăgosteşte de Iris care îl face tîmpit, fix în faţa tejghelei berăriei Bekur. În dreapta - de ce mereu în dreapta? - se deschide o pungă cu biscuiţi săraţi. Copiii de pe rîndul din faţă încep să se smiorcăie. Cele două mame umblă în genţile din dotare şi scot de acolo ceva care în mîinile puştilor foşneşte groaznic. Noi trece şi pe la şcoală. Pe ecran bate viscolul. În sală e cald al naibii. Iris se îndrăgosteşte de Noi şi ajung într-un soi de muzeu "Antipa". Noi ajunge apoi la un ghicitor care îi spune că în cafea scrie numai moarte şi Noi îl face nătărău. El visează la plajele din Hawaii. Visează să fie cald. În Islanda e frig de moarte. Mai tîrziu Noi ajunge într-un beci în care fumează. În timp ce fumează, deasupra e un fel de cutremur. E dezastru. După cîteva zile, echipele de salvare îl scot din zăpada avalanşei care-i distrusese satul. Dacă n-ar fi fumat în beci, Noi ar fi fost una dintre victimele de pe genericul de la ştirile locale. Printre ele şi Iris. Mă rog, nu asta e morala şi nici nu e vorba de morală. Problema e că filmul se termină la nu ştiu cîte grade Celsius minus, iar pe Bulevardul Dacia canicula e la fel de cumplită. Ambasadele şi castanii sînt la locul lor. Cinema "Corso" pe bulevardul Regina Elisabeta. Peste stradă de Hotel "Cişmigiu" şi Cinema "Bulevard" (închis şi ruinat). Echipa Sfarmă-tot costă 6,54 de lei noi. La intrarea în sală e un fel de băruleţ de unde poţi să-ţi cumperi de toate care să te scoată din nervi în timpul filmului. În sală sînt doisprezece oameni, cu tot cu cei doi prieteni ai mei. Majoritatea au trecut pe la chioşc şi asta se vede în proviziile de sticle, pungi şi pachetele aşezate cuminţi pe scaune. În Echipa Sfarmă-tot, Adam Sandler este un fel de Silvester Stallone în Drumul spre victorie, filmul ăla pe care l-am văzut cînd eram mic la căminul cultural la bunici. Ăla în care Pelé are o mînă ruptă şi dă un gol din foarfecă şi echipa lui cîştigă. Să tot fie vreo 15 ani de-atunci. În fine, Adam Sandler este un fost fotbalist. Este o zi în care se plictiseşte în patul matrimonial şi atunci se hotărăşte să facă ceva interesant cu viaţa lui. Şi atunci o închide pe iubita nervoasă într-o cameră din casă şi fuge în lume cu maşina ei şi cu şase beri. Ajuns la închisoare pentru furt, fostul fotbalist, care trîntise un meci pe final de carieră, devine ţinta preferată a pumnilor, bastoanelor şi picioarelor gardienilor. Nu în orice zi îţi pică în vîrful pantofului stomacul unui deţinut-vip. Mai ales al unuia care a trîntit un meci al echipei cu care ţii. Cam pe cînd mă gîndeam la asta, o pereche de picioare s-a eliberat din strînsoarea unor adidaşi meschini şi în sală a început să se simtă izul unei pisici care nu se simte prea bine. Am plecat cinci rînduri mai în faţă. Sandler tocmai era cooptat în echipa de fotbal american a închisorii. Şi de-aici lucrurile se complică: echipa e greu de alcătuit, selecţia trebuie că durează vreo oră şi ceva din film, pentru că în final se dispută o singură partidă: gardieni vs puşcăriaşi. Nu ştiu dacă surprinde pe cineva, dar deţinuţii înving după un meci "viu disputat" în care se sparg buze, se rup picioare, adversarii se iau cu tot cu fulgi. Afară e bine. Canicula a trecut. Cinema "Scala", pe Magheru, între un schimb valutar şi un cabinet stomatologic. Sub stropii de ploaie care bat în geam: In vino veritas. Vreau să-l văd. Pentru că-mi plac vinurile. Costă 7,63 lei noi. Am ratat momentele de publicitate şi am prins fix începutul filmului. Miles arată ca dracu', dar ştie ce e vinul. Cel mai bun prieten al lui, Jack, se va însura curînd. El nu ştie ce e vinul şi asta se vede: bea vin în timp ce mestecă gumă. Cei doi pleacă într-o vacanţă care ţine locul petrecerii burlacilor. Pe şosea, în stînga şi dreapta, numai plantaţii enorme de viţă-de-vie. Şi cu toate astea, nu sîntem în Franţa. Cei doi opresc şi beau vin. Cînd nu-l beau, povestesc despre el. Cînd nu-l povestesc, îl miros. Am fost tentat, la un moment dat, să ies din sală şi să dau o fugă pînă la magazinul de peste stradă pentru o sticlă de vin sec. Şi sînt sigur că nu eram singurul. Pînă la urmă, obosite de atîta vin, cele două tipe care se săturaseră să tot răspundă la celular şi să facă ture între rîndul din mijloc, unde îşi lăsaseră poşetele, şi spatele sălii, au plecat. De-aici încolo toţi cei care am rămas în sală, vreo şase, rîdeam ca şi cum am fi fost prieteni. Miles cel haios şi Jack cel afemeiat continuau să bea vin alături de Maya şi de Stephanie, specialiste în - ei bine, da! - în vinuri. Pînă la urmă vinul se termină, Jack îşi rupe nasul în casca de motociclist cu care Stephanie îşi ia adio de la el şi cei doi burlaci se întorc acasă. Filmul are happy-end tras prin vin: Miles se întoarce la Stephanie ca să-i povestească despre calităţile pe care le are Pinot Noir. Se aprind luminile. În imensa sală a cinematografului "Scala" sîntem patru oameni. Bulevardul Magheru e plin de apă. E vară şi ora 9 seara, "La Motoare". Timp de două ore "Motoarele" sînt cinematograf în aer liber. Biletul cu văcuţa pe el costă 2 lei noi. E film românesc. E Magnatul. Magnatul e Gheorghe Dinică. Film despre "amestecul politicului în mass-media", cum scrie în prezentarea din B-24-FUN. Povestea e trasă de păr. N-are sare şi nici piper. Nu tu mitică, nu tu becali, nu tu inundaţii... Doar un vînticel plăcut şi o bere rece în faţă. Păcat de Dinică, păcat de Mălăele şi de Vişan, demni de un destin mai bun decît itzele-astea descrise prost. E vară. E Bucureşti. Acum cîţiva ani, pe vremea asta, eram la Cinema "Lira". La dracu-n praznic, dar frumos. Eram trei plătitori de bilet în sala mică de la etaj. La un moment dat intră-n sală un nene cu fizionomie de muncitor pe şantier: "Nu vă supăraţi, ce film urmează?" "Trainspotting, zic, de ce?" "Aşa, că nu ştiu ce film să pun... Pot să vă rog ceva?" "Da, zic!" "Mă ajutaţi să ridic rola în proiector că e grea a naibii..." L-am ajutat. Proiecţionistul a călcat pe cîţiva metri de bandă de la începutul filmului. M-am întors în sală. Filmul a început cu cîteva urme de tălpi în succesiune...