„Oamenii nu sînt interşanjabili“ – interviu cu Alain FINKIELKRAUT

Apărută în Franța în 1987, cartea La Défaite de la pensée a fost reeditată de curînd în românește, la Editura Humanitas (Înfrîngerea gîndirii, traducere de Sofia Oprescu). Lumea s-a schimbat foarte mult de la sfîrșitul Războiului Rece încoace, dar cartea nu și-a pierdut actualitatea. Dimpotrivă, situația actuală a Europei și criza refugiaților justifică pe deplin reluarea unor idei exprimate în – îndepărtatul? – 1987. Am început discuția cu Alain Fin­kiel­kraut chiar de la o idee-cheie a cărții, referitoare la rasism.

Scriați, în Înfrîngerea gîndirii, că, prin înlocuirea argumentului biologic cu cel culturalist, rasismul nu a dispărut, ci a revenit în punctul de plecare. De ce credeați asta?

Nu știu dacă astăzi aș formula ideea în aceiași termeni din 1987, cînd a apărut Sfidarea gîndirii. Între timp a apărut un fenomen, șocul culturilor. Am putea crede – eu însumi am crezut – în existența unei istorii universale. În această schemă, întreaga umanitate, ca totalitate în mișcare, se îndrepta spre același scop. Istoria era percepută ca punere în operă a spiritului, scena împlinirii rațiunii, scenariul emancipării. Or, această imagine, această idee a explodat pe 11 septembrie 2001. Prin atentatele împotriva Turnurilor Gemene din New York ne-am dat seama că umanitatea este marcată de diferențe de netrecut, că nu există o istorie universală, ci o confruntare între culturi sau civilizații divergente, chiar antagonice. Asta se vede și la nivel mondial, și la nivel național, în Franța, prin criza integrării. În Franța, nu-i putem asimila pe nou-veniți. Astăzi, sub pretextul luptei împotriva rasismului, refuzăm să recunoaștem realitatea acestei separări, amploarea acestui șoc al culturilor. Trebuie să privim realitatea în față pentru a avea măsura acestei separări.

Cuvîntul „rasism“ e folosit în tot mai multe contexte, acuzațiile de rasism apar foarte des… Se poate vorbi întotdeauna de rasism?

Astăzi, antirasismul și-a pierdut capul. Sîntem rasiști pentru un „da“ sau pentru un „nu“, cînd privim islamul ca pe o formă colectivă, ca pe un fapt social și cultural, ca pe un agent istoric. În numele luptei antirasiste împotriva islamofobiei, nu mai avem dreptul de a ne apleca asupra realității efective a islamului și există un cuvînt magic care traduce exact această stare de lucruri: în Franța, nu există amalgam. Să nu existe amalgam a devenit pentru noi a unsprezecea poruncă: să nu amestecăm islamul și islamismul, să nu amestecăm Coranul cu violențele comise în numele lui. Sîntem condamnați, sub pretextul antirasismului, să nu mai gîndim deloc.

În același timp, există o permanentă invitație la dezbatere: ni se propune să dezbatem toate aceste probleme sensibile…

Dezbaterea devine imposibilă, pentru că azi sîntem tot timpul sub amenințarea unui proces.

Există, totuși, o dezbatere de pe poziții ideologice, de stînga sau de dreapta. Ideologiile sînt încă puternice?

Nu sînt sigur că opoziția între stînga și dreapta ne ajută să înțelegem specificitatea situației actuale. E o opoziție caducă, ceea ce face ca înfruntările între aceste două ideologii să semene mult cu un joc de roluri. Marja de manevră a oamenilor politici se reduce considerabil, dreapta și stînga – în Franța, cel puțin – apără în acest moment, cu metode un pic diferite, Statul-Providență. În campaniile electorale se confruntă cu violență chiar dacă, asupra multor puncte, perspectivele lor sînt apropiate. Astăzi, nici dreapta, nici stînga nu pot face față problemelor pe care le pune șocul culturilor.

În mai multe țări europene au succes în ultima vreme mișcări politice naționaliste. Cum explicați asta?

Este rezultatul faptului că Europa se schimbă cu o viteză incredibilă și mulți oameni nu-și mai recunosc propria țară. Imigrația – care, în fapt, n-a fost niciodată discutată democratic – a schimbat fața Europei. Mulți europeni sînt dezorientați, nu se simt bine cu ei înșiși, sînt înfricoșați că această schimbare ar putea avea loc cu violență, așa încît își exprimă dezorientarea votînd pentru partide pe care le numim populiste. Dar asta ține și de orbirea voluntară a partidelor tradiționale. Atîta timp cît partidele tradiționale practică o negare a realității, partidele populiste cu soluțiile lor simple și cu demagogia lor desfrînată își vor continua ascensiunea periculoasă în Europa.

Instituțiilor europene li se reproșează însă că nu se schimbă…

Nu instituțiile, ci fața Europei se schimbă, orașele se schimbă. Puteți vedea acum orașe sau periferii franceze în care populația autohtonă e minoritară. Este o situație absolut tulburătoare. Aceasta e schimbarea. Este o schimbare sprijinită astăzi de Uniunea Europeană, căci birocrații și tehnocrații săi gîndesc exclusiv în termeni economici; pentru ei, imigrația este cea mai bună manieră de a răspunde scăderii de fertilitate din Europa. Ei cred că astfel vor rezolva problema demografică a unui bătrîn continent pe care nu se mai nasc copii. Este o viziune reducționistă și chiar delirantă, asupra căreia Uniunea Europeană nu vrea să revină, nu se schimbă. Și întrucît nu se schimbă, schimbarea în Uniunea Europeană se accelerează și o mare parte a populației, dezorientată, este exasperată de ceea ce se întîmplă.

Atunci este justificat reproșul adus de multe ori Comisiei Europene și liderilor europeni, și anume că s-au îndepărtat de problemele cetățenilor?

S-au îndepărtat. Există, la Bruxelles, un amestec de economism și de moralism. Uniunea Europeană s-a constituit după al Doilea Război Mondial pe ideea unei păci perpetue între europeni, avînd în urmă trauma războiului. Înainte de orice, trebuiau conjurați demonii care provocaseră ruina Europei. Așadar, birocrații europeni nu încetează să predea popoarelor europene lecția că, dacă vor să apere specificitatea propriei civilizații, ei sînt reprimați în numele valorilor universale al căror depozitar trebuie să fie Europa. Există o „fugă înainte“ spre cosmopolitism și cei care nu acceptă acest gen de raționament sînt acuzați de rasism și de xenofobie. Astfel se accentuează, cu fiecare zi care trece, divorțul dintre o Uniune Europeană indusă de propriile valori și popoarele europene, considerate „periculoase“…

Criza imigranților a declanșat din nou o discuție despre valorile europene. Unii spun, în numele valorilor europene, că trebuie primiți toți. Alții, în numele acelorași valori europene, spun că trebuie să fim atenți la pericolele potențiale pe care le reprezintă fluxul masiv de imigranți. Cum ieșim din această dilemă?

Cred că pe tema refugiaților se confruntă două perspective asupra Europei. Pentru unii – în general, popoarele Europei Centrale și de Est –, Europa este o civilizație, are o identitate proprie, care trebuie păstrată, iar dacă Europa îi primește într-un mod nediferențiat pe refugiații veniți din Afganistan, Irak, Siria și din alte țări din Asia de Sud-Est și din Orientul Mijlociu, identitatea europeană va fi amenințată. Căci nu e vorba doar despre indivizi care solicită azil, ci este vorba și despre mulțimi, chiar de popoare întregi. Europa nu va fi aceeași dacă poporul european este schimbat în întregime – iată ceea ce spun cei mai mulți dintre reprezentanții Europei Centrale și de Est; ei au fost nevoiți să-și apere identitatea europeană, identitatea occidentală în timpul perioadei comuniste, căci s-au aflat sub cizma Uniunii Sovietice. Adică nu doar într-un regim totalitar, dar și sub ceea ce lor li se părea a fi o altă civilizație. Popoarele Europei Occidentale consideră că, înainte de orice, trebuie să apere ideea că toți oamenii sînt asemănători și, în numele acestei religii a umanității, cred că datoria lor este de a primi, în măsura posibilului, un număr cît mai mare de refugiați. Așa văd ei Europa: nu identitatea europeană trebuie apărată, ci niște valori universale al căror mare purtător de cuvînt în lume trebuie să fie Europa. Aceste două teze se confruntă: fie Europa este o civilizație, fie este o listă de drepturi și de valori; iar cei care gîndesc în termeni de drepturi și valori arată, față de cei din Europa Centrală și de Est, un dispreț foarte marcat. Ei cred că aceste țări se scufundă în xenofobie și transgresează într-un mod profan valorile europene ai căror depozitari se simt. Cred însă că astăzi națiunile din Europa Centrală au dreptate, căci oamenii nu sînt interșanjabili, iar Europa nu va întîrzia să-și dea seama de asta.

În aceste condiții, cum vedeți viitorul proiectului european?

Sînt foarte neliniștit. Mă tem că, la un moment dat, Europa va exploda. Dacă popoarele europene nu se mai recunosc în Uniunea Europeană și această Uniune persistă în a-i insulta, ele se pot revolta și pot cere întoarcerea la suveranitatea lor pierdută.

a consemnat Mircea VASILESCU