O vară de răscruce

13 iulie 2006   La zi în cultură

M-am întrebat, imediat după lectura romanului O vară de răscruce (traducere de Antoaneta Ralian, Editura Polirom, 2006), de ce a evitat Truman Capote să-l publice, nu doar ca primă carte, dar chiar şi mai tîrziu, cînd notorietatea i-ar fi putut lesne adjudeca şi capriciul acestei mici perle gratuite. E limpede că viitorul experimentator al "romanului fără ficţiune", care îşi dorise şi intrarea în literatură cu altceva, mult mai spectaculos, a rămas fidel baremului autoimpus. Simţind, probabil, că, între furia faulkneriană şi fronda beatnicilor din deceniul şase, love-story-ul lui newyorkez nu depăşea - prin trepidaţie, subiect, tipologie sau limbaj (şi el, vag argotic), toate nonviolente, nu îndestul de "tari" - schematismul eternei parabole a iluziei şi eşecului, monotonia "anonimatului cuviincios", aidoma celui în care e învăluit, de pildă, în ochii îndrăgostitei Grady McNeil, mobilierul din locuinţa modestă a familiei lui Clyde Manzer. Şi totuşi, tragica poveste de dragoste pe care şi-o mitologizează adolescenta de numai 17 ani, fiica mezină a unui bogat om de afaceri de pe Fifth Avenue, în acea primă (şi ultimă) vară, în care decide să nu-şi mai însoţească părinţii în vacanţă, la Paris, pentru a rămîne în New York, alături de iubitul ei secret, farmecă orice cititor. Adusă pe lume ca substitut al unui frate născut mort, al cărui nume îl şi poartă, odată cu vinovăţia existenţei ei frauduloase, Grady e predestinată, din resentiment, prototipului individualist, inadaptat şi autoritar. Pulsînd de o "vigoare sălbatică", cu tentaţia escapadelor iniţiatice pe Broadway, vrăjită de izul letal al oraşului ce pare intrat în comă, bovarica, excentrica şi exaltata aventurieră, a cărei senzitivitate sufocantă nu mai poate fi strunită decît prin excesul de viteză al Buick-ului ei, va imprima, brusc, o altă turaţie pînă şi timpului ontologic. Căci Clyde Manzer, tînărul lucrător dintr-un parking, în care fata crezuse că şi-a găsit dublul extravagant, pe măsura neliniştii ei vulcanice, terorizante, nu se dovedeşte a fi decît pseudoeroul nimicit sub propria mediocritate, onestitate, cuminţenie. Nimic enigmatic, nimic cinic, nimic pervers în fiul nevoiaşei evreice cu cinci copii din Brooklyn, tot atît de grijuliu cu soarta alor lui, pe cît de atent cu noua iubită, cu care se împreunează nu din complex sau parvenitism, ci din voluptate, "cu o tandreţe mai delicată decît o pleoapă care se lasă peste ochi". Nimic imprevizibil şi frisonant nici măcar în accesele de bravură ale lui Clyde şi ale prietenilor săi (ei înşişi palide simulacre ale celebrelor bande newyorkeze), cu toţii avînd "universitatea mahalalei" şi a chiştoacelor cu "iarbă", dar şi perspectiva tristă a zilei de mîine. În locul misterului virilităţii ofensive, prin care Grady visează să-i fie destabilizată identitatea, ea va descoperi în celălalt doar echilibrul, candoarea şi devoţiunea, aproape banale, aproape blazate, oricum inutile, de vreme ce ele ameninţă a o fixa şi mai mult în propria-i condiţie. Revelaţia căderii dintr-un sine permanent elaborat e dramatică. Momentul de trezie de la graniţa adolescenţă/vîrstă adultă (punctat prin acea repetiţie obsesivă: "Ce-am făcut?") e cît se poate de brutal şi de insurmontabil pentru tînăra care poartă deja copilul lui Clyde în pîntece. Iar Grady, contînd încă o dată pe supleţea decapotabilei ei albastre, în cascadele rîsului narcotic cu care-şi înfruntă propriul eşec, va refuza debutul convenţional în maturitate, asumarea oricărui compromis, adică înveşmîntarea în tiparul adult, coruptibil...

Mai multe