„O sumă de imagini“ – interviu cu Sorin NEAMŢU

Este artist vizual, face pictură, fotografie, instalații video și obiecte. Sorin Neamțu se ocupă, alături de Tiberiu Adelmann, de Galeria Baril, spațiu de expunere care formează, împreună cu alte patru galerii – Bazis Contemporany, Camera, Sabot, Spațiu Intact – Centrul de Interes din Cluj. A publicat albumele Marea pată (Recycle Nest, București, 2010) și, recent, Satisfying Conditions (Sputnik Editions, Bratislava, 2016). Discuția noastră a fost înregistrată în luna iulie, la Cluj-Napoca, cu prilejul expoziției lui Cristi Puiu – „Sieranevada“ –, organizată la Galeria Baril (8.06-30.07.2017). Cele ce urmează reprezintă fragmente dintr-o discuție mult mai lungă și mai bogată.

V-au interesat pictura, desenul, apoi, sau poate în același timp, fotografia și obiectul.

Nu, ele mă interesează în mod simultan.

Ce oferă unul și nu oferă celălalt?

Complicat. Nu știu ce oferă.

Ce limbaj are fiecare și ce anume poate sau nu să comunice?

Nu cred că e un lucru pe care îl poți gîndi, pe care ți-l poți propune în felul ăsta; anume, să zic acum vreau să exprim un lucru și voi face o pictură, iar mîine, poimîine sau peste-o lună voi vrea să spun altceva și nu voi mai face pictură, voi face altceva. Deși asta e o buclă, de fapt, pentru că o lucrare bună – asta e altă discuție, dar e important –, pe lîngă alte criterii care o fac să fie bună sau evaluată ca fiind bună, e important întotdeauna ca ceea ce se întîmplă în cadru sau în spațiu să fie tot timpul adecvat la imagine. Ăsta e un lucru important. Și cred că asta e greșeala amatorului, că el nu stăpînește această chestie, cum să fie adecvat la un context. Dar, în ceea ce mă privește, eu n-am lucrat într-un mediu sau într-altul fiindcă am vrut să spun ceva sau să nu spun ceva, ci am făcut-o pentru că mi-a venit să o fac, pur și simplu. Am simțit că trebuie să o fac.

Vorbeați de o natură dublă a dvs. – ideea asta e tradusă așa și de ceea ce spune, la un moment dat, în textul lui, Silviu Pădurariu, atunci cînd discută despre natura subiectului și atunci cînd spune că lucrurile pe care le faceți dvs. sînt încercări continue de a vă defini ca subiect. Acest subiect se tot declină, în diverse forme. E, apoi, un ciclu de autoportrete ale unui autor care e surprins într-o poză, apoi e pictat – în Blinded, un asemenea autor pare, apoi, să fie expulzat din interiorul unei materii care-l depășește.

Înțeleg și ce spui tu, și ce spune Silviu. Cred că sînt niște raționamente postfactuale. Doar că nu se întîmplă așa, de pe partea cealaltă. După ce am făcut acest performance – se întîmpla în 2013 –, am simțit nevoia să revin la pictură. Aici eu am intrat într-o capcană și, de fapt, tot ce se vede în cartea asta – pictura care se vede în cartea asta – e un fel de a încerca să ieși din această capcană, știind că ești acolo. Eu îmi puneam niște întrebări greșite, niște întrebări care nu se pun. Pentru un artist senin, întrebările astea nu se pun: De ce faci artă? Lucrul asta mi-a plăcut, l-am auzit pe Richard Serra spunîndu-l – nu se pune întrebarea de ce?, ci se pune, eventual, întrebarea ce? și, mai ales, cum? Nu de ce fac, ci ce fac și cum fac. Or, eu aveam latent, ca o obsesie pe care nu puteam să mi-o reprim, această întrebare, de ce? Iar această întrebare – sînt perfect de acord – e fundamental greșită. Dar eu eram prins în această capcană și încercam să-mi refuz acest de ce, dar el persista, ca o întrebare care nu te lasă, încercînd să mă concentrez pe ce și cum. Și-atunci am simțit nevoia să ies din obiect, mi se părea că OK, a ieșit, e un obiect făcut ca de un inginer – l-am desenat, l-am făcut, am făcut performance, l-am filmat, l-am fotografiat. Ăla e, acolo e. Dar eu vreau pictură – de ce vreau eu pictură? de ce vreau eu să pictez? de ce nu stau eu aici, în obiect? Erau niște întrebări din astea, pe care mi le am reprimat cumva și-am zis OK, vreau să fac pictură. – Atunci, apucă-te și fă! – Păi, ce să faci? – Păi, ce să fac? Să fac ce-mi vine. – Stai un pic. Cum adică, ce-ți vine? Și aici revin la ce discutam mai devreme legat de adecvarea la context. Și-am zis dacă vreau să pictez, simt o nevoie nebună să pictez și nu mă pot abține să pictez, trebuie să fac ceva. – OK, ce să fac? – Hai, dacă am obsesia asta în cap cu obiectul, cu performance-ul, să pictez un cadru cu mine răsturnîndu-mă pe o bilă. Și-aici e această chestie – dom’le, e o chestie redundantă. Atîta vreme cît imaginea există în diverse medii – ai făcut obiect, ai făcut performance, ai făcut fotografie, ai făcut video, de ce să mai vii cu o pictură care să descrie, de fapt, ceea ce o fotografie făcută enunțase deja? Am zis OK, nu știu să fac altceva, fiindcă nu pot să fac decît asta. Și m-am apucat să pictez cadre după fotografii, în care un tip se răstoarnă c-o bilă. Și după aceea am zis OK, am făcut-o, m-am răcorit, am făcut un duș rece, dar ce fac eu cu această imagine, fiindcă această imagine nu-mi ajută. Poate fi frumoasă, poate fi urîtă, nu știu, dacă e o imagine care, să zicem, așa, strict ca pictură, îmi place. Dar nu mi convine, pentru că e redundantă în povestea mea, n-are rost să o expun. Și-atunci am zis dacă această imagine nu-mi convine, trebuie să fac ceva cu ea. Eu mai aveam o neclaritate legată de narațiunea unei imagini. O imagine narativă poate fi descrisă: pe un fundal nu știu de care, un tip îmbrăcat într-un anume fel cade de pe o bilă de o anumită dimensiune, de o anumită formă și așa mai departe. Această narațiune o regăsesc și în fotografie. Dacă eu nu vreau ca această pictură să fie narativă, trebuie să-i fac ceva, să o distrug cumva. Și-atunci am zis dacă tot nu mă pot abține de la gînduri și dacă nu pot să pictez fără gînduri, atunci am mai inventat un gînd și-am zis că, dacă o propoziție e o sumă de cuvinte sau o frază e o sumă de propoziții, de ce n-ar fi imaginea o sumă de alte imagini? Și-n felul ăsta, am început să lucrez pe imaginea care reprezintă ceva și să suprapun peste ea o altă imagine. M-am gîndit la un moment dat că, bun, dacă se suprapune, ea neagă. Și-atunci am început să caut pe Internet cum văd cei care au cataractă. Apoi mi-a spus cineva că, de fapt, cei care au cataractă văd bine în centru și nu văd bine în periferie. Eu înțelesesem invers, dar, pînă la urmă, nu contează. Asta e povestea; cu lucrarea asta, am reînceput să pictez. Și, după aia, de la gîndurile astea, m-am tot jucat cu Blinded și mai am aici, la finalul cărții, cîteva lucrări.

Anul ăsta a fost excepțional. Odată cu lansarea Centrului de Interes și cu tot entuziasmul care a urmat.

Într-adevăr. Cu multe emoții. Mutarea din Fabrica de Pensule aici, la Centrul de Interes, a fost un proces; au fost foarte multe incertitudini și știam că va veni o sincopă. La un moment dat, făcusem planurile, inclusiv pentru anul ăsta, ca să fie niște expoziții la Fabrica de Pensule. Chiar și cu Cristi Puiu – cînd ne-am întîlnit în Cluj, am fost acolo și a văzut spațiul și primul plan a fost să facem acolo expoziția. Dar am tot amînat-o. Împreună cu colegii mei, mi-am propus, la un moment dat, cînd am găsit acest spațiu și cînd ne-am mobilizat să facem ceva acolo, un fel de deadline, deadline-ul fiind data vernisajului. Și-atunci, da, a fost un an excepțional cu-adevărat; procesul ăsta de a construi niște galerii de la zero în cinci săptămîni, uitîndu-mă acum în spate, mi se pare foarte ambițios și chiar nebunesc. Asta, pe de o parte. Și, pe de altă parte, da, excepțional pentru întîlnirea cu Cristi Puiu.

Galeria Baril s-a deschis cu expoziția lui Cristi Puiu. Cît a durat pregătirea expoziției?

Mult. Pe el l-am cunoscut de-abia anul trecut, altfel îl cunoșteam numai din interviuri. Pentru mine era limpede, din felul în care vorbește el despre artă, că vine dinspre pictură, că vine dinspre arte vizuale. Și-asta mi se pare o calitate foarte importantă pentru ceea ce face el în cinematografie. Am fost, de pildă, foarte impresionat cînd i-am văzut Aurora. L am văzut o singură dată și aș vrea să-l mai văd o dată; am avut atunci un sentiment atît de puternic că el iese din cinematografie și că filmul ăsta poate să fie expus într-o Bienală de artă. Mi s-a părut că a spart toate limitele. Privirea mea poate că e o privire superficială, pentru că nu se raportează la povestea lui. Adică el are o poveste despre filmul ăsta și, cînd îți povestește, îți dai seama că, la el, lucrurile au stat într-un fel foarte precis, el a vrut un anume lucru de la acel film. Dar, pe de altă parte, percepția mea a fost asta, că, strict vizual, tensiunea și emoția pe care le avea filmul au ieșit din aceste limite și mi s-a părut că ăsta e un film de expus. Nu în cinematograf, ci într-un spațiu de expoziție.

Dvs. gerați un spațiu și creați sau imaginați, conștient sau nu, o anumită experiență muzeală a spectatorului. Cum se întîmplă acest lucru, din punctul dvs.de vedere?

Încep cu o chestie foarte simplă: în secolul XX, spațiul de expoziție s-a reinventat de foarte multe ori și s-a ajuns, la un moment dat, la această concluzie că, în saloanele de sfîrșit de secol XIX, început de secol XX, dialogul lucrărilor cu contextul lor era, de fapt, limitat la dialogul lucrărilor cu propria ramă, obligatorie în perioada respectivă. S-a ajuns, apoi, la sinteza asta de white cube, prin care s au definit lucruri foarte precise despre ce înseamnă cu adevărat un spațiu potrivit pentru a expune arta contemporană sau nu. S-a ajuns la standarde: o anume înălțime, pereți albi etc., criterii a căror funcție principală este ca spațiul să fie neutru în raport cu lucrările expuse. Și-atunci foarte multe din galeriile de artă se raportează la acest model. Ori prin a încerca să-l aplice, ori, de multe ori, cel puțin temporar, prin a-l contrazice. Dar majoritatea galeriilor le vei găsi cu pereți albi, care, la un moment dat, își schimbă contextul, colorîndu-și pereții, introducîndu-și tot felul de elemente de scenografie care să pună piedici acestei idei de white cube. Și de-aici se dezvoltă discursuri despre expunere. Ce m-a interesat pe mine: aveam un perimetru, în care puteam face practic orice, de la un labirint la un spațiu complet deschis. Și am refuzat să fie un spațiu white cube pur. Ce m-a interesat a fost ca galeria să fie un spațiu în care, din orice punct ai fi, să nu-i vezi niciodată capătul, să nu-l vezi niciodată tot, cum ți se întîmplă cînd intri într-un spațiu deschis. Asta cumva e o chestie la care țin, asta e identitatea spațiului, asta mă interesează pe mine, ca spațiul să nu fie niciodată perceptibil complet. Deși, în mod evident, îl percepi – e suficient să faci doi pași, într-un interval de două-trei secunde îl poți percepe pînă la capăt. Dar mă interesa povestea asta, aproape ca un statement. Fiind într-o poziție, să nu-l poți vedea tot. Evident că, și cînd ești într-un spațiu deschis, dacă nu faci o piruetă sau dacă nu-ți întorci capul, nici atunci nu-l percepi tot. Dar am vrut să fie mai mult de-atît și de asta am introdus un zid în Galeria Baril, care creează o alveolă mai mare; și atunci, dacă te poziționezi în alveola respectivă, nu vezi ce e la intrare, dacă ești la intrare, nu vezi în interiorul ei, dacă ești în colțul din dreapta, vezi intrarea, dar nu vezi ce se întîmplă în alveolă. Fiindcă, de fapt, artiștii care expun aici vin într-un spațiu care există și care are o istorie, o mică amprentă. 

a consemnat Laura DUMITRESCU