O prietenie uitată: Alphonse Dupront – Mihail Sebastian

13 august 2019   La zi în cultură

Pentru cine urmăreşte legăturile istoricului Alphonse Dupront, fostul director al Institutului Francez din România între 1932 şi 1940, cu intelectualii români, Jurnalul lui Mihail Sebastian apărut la Humanitas în 1996 aduce o precizare demnă de interes. Pe 10 aprilie 1940, acesta notează: „Dupront i-a spus lui Rosetti, alaltăieri, la un dejun, că are intenţia să mă trimită în Franţa. Ce-o mai fi şi asta?“.

E curios însă că acest pasaj lipseşte în traducerea franceză a jurnalului, apărută la Paris în 1998 (retipărită în 2007). Şi, din păcate, nu e singura omisiune: este şi cazul convorbirii lui Mihail Sebastian cu Alphonse Dupront, notată în acelaşi jurnal pe data de 2 iunie 1940, convorbire considerată de autor ca „extrem de instructivă“, dar uitată şi ea în ediţia franceză. Ne putem atunci întreba şi noi: Ce-o mai fi şi asta ? Este vorba, desigur, de o neatenţie a traducătorului. Ea apare însă regretabilă pentru că lectorii francezi ai cărţii sînt astfel lipsiți de două mărturii preţioase despre prietenia dintre cei doi intelectuali pe cale de a se consolida în împrejurările dramatice ale anului respectiv.

Se ştie că directorul Institutului Francez de la Bucureşti a avut un rol esenţial în dezvoltarea colaborării culturale franco-române, contribuind la trimiterea în Franţa a numeroşi tineri români în calitate de bursieri. Emil Cioran şi Eugen Ionescu au fost numele cele mai prestigioase. Mihail Sebastian ar fi putut fi al treilea?

Fineţea spiritului său, umanismul profund, împărtăşirea aceloraşi lecturi literare şi filosofice – Alain era filosoful-far pentru Dupront, dar şi pentru Mihail Sebastian, care-l consideră „un Montaigne trecut prin Descartes şi prin Marea Revoluţie“ – nu puteau decît să-l apropie şi mai mult de cel de care depindea în mare măsură obţinerea unei burse la Paris. Admiraţia istoricului francez în devenire pentru tînărul scriitor deja afirmat în literatura română era, în orice caz, enormă. Pe 21 martie 1935, el îi oferea ospitalitatea Institutului pentru conferinţa despre „Specificul naţional“ într-un moment în care conştiinţa lui Mihail Sebastian era profund tulburată de progresul antisemitismului în cultura română şi de odioasa prefaţă a profesorului său, Nae Ionescu, la romanul său De două mii de ani, apărut cu un an înainte. Cadrul destins, departe de pasiuni politice şi ideologice, pe care îl oferea instituţia franceză avea astfel să-i permită, după cum avea să recunoască chiar el, în cronica publicată pe 25 martie în paginile Rampei, abordarea „problemelor foarte delicate“ pe care le socotise „pînă atunci improprii unei dezbateri publice“.

Din păcate, ideea acordării bursei menţionate în aprilie 1940 nu s a realizat. Ea survenea oricum într-un moment extrem de nefavorabil ce va culmina curînd cu ocuparea Franţei de către trupele hitleriste şi cu instaurarea regimului de la Vichy. Aderînd de la bun început la Apelul generalului De Gaulle din 18 iunie, Alphonse Dupront avea să fie curînd revocat din funcţia sa. Pînă atunci, el va avea însă ocazia să se remarce încă o dată printr-o atitudine de aleasă demnitate patriotică şi culturală. O demonstrează conferinţa sa din 19 iunie 1940, la salla Dalles, despre „Spiritul iacobin al Revoluţiei“, conferinţă plină de semnificaţii atît pentru împrejurările în care ea avea loc, cît şi pentru mesajul ce o traversa. Presa timpului s-a făcut ecoul ei, subliniind încărcătura emoţională şi simbolică a tabloului schiţat de conferenţiar în momente de grea încercare pentru patria sa şi amintind „ropotele de aplauze“ prin care publicul i-a exprimat „entuziastul omagiu“, cum se poate citi într-o tăietură din Jurnalul (din 20 iunie 1940), conservată în arhivele istoricului.

Nimic nu ilustrează mai bine importanţa acestei conferinţe decît impresiile pe care Mihail Sebastian, prezent în public, s a grăbit să i le împărtăşească lui Alphonse Dupront, într-o scrisoare inedită din 20 iunie 1940: „Dragă domnule Dupront, aş fi dorit să vă strîng mîna după admirabila Dv. conferinţă de marţi. A fi avut curajul şi forţa de a vorbi într-o asemenea zi, în ciuda veştilor teribile care ne sfîşie inima, a fost o bună acţiune şi un frumos exemplu. (…) Am ieşit de la conferinta Dv., nu consolat, căci n-aş putea să fiu, dar cu sentimentul că dezolarea noastră trebuie să lase locul unei atitudini mai ferme, mai încrezătoare, mai curajoase. Nu, nimic nu este încă definitiv pierdut, nimic nu va fi pierdut definitiv“.

Dacă evenimentele amintite au cimentat prietenia dintre cei doi, ele au condus şi la despărţirea lor. Îndepărtat de la conducerea Institului Francez în octombrie 1940, Dupront va părăsi România la începutul anului următor, după ce şi-a luat rămas bun de la numeroşii săi prieteni, între care Mihail Sebastian. Cunoaştem împrejurările ultimei lor întîlniri tot datorită Jurnalului redactat de scriitor, adînc întristat că, odată cu plecarea lui Dupront, „sporeşte sentimentul că rămînem aici închişi, că cercul se strînge în jurul nostru, mereu mai aproape, şi că nu mai e, în nici o direcţie, scăpare“.

Se ştie urmarea: moartea lui Mihail Sebastian, într-un stupid accident, pe 29 mai 1945, tocmai atunci cînd el spera într-un nou curs al vieţii sale. Dar prietenia lui Alphonse Dupront a rămas vie. Mărturia ei cea mai emoţionantă se poate citi într-un scurt text de o pagină publicat în jurnalul L’Avant-Scène, sub formă de preambul la piesa de teatru a dramaturgului român, Édition de Midi, prezentată la Teatrul Gramont din Paris, pe 3 noiembrie 1958. Alain Guillermou, specialistul francez al operei lui Eminescu, colaboratorul istoricului francez, care a prefaţat în 1994 un număr din Cahiers Alphonse Dupront dedicat României, a lăsat în manuscris un scurt comentariu pe marginea acestui text despre care credea că a fost scris chiar „la moartea prietenului său“: „Se poate vedea la lectura acestei pagini – scria el – profunzimea legăturilor ţesute de directorul Institutului de Studii româneşti [unitate de cercetare din cadrul Sorbonei creată datorită lui Dupront] cu personalităţile de elită, dar există mai ales în acest portret plin de inteligenţă şi emoţie o mărturie a calităţii sufleteşti pe care o dovedea Alphonse Dupront în relaţiile sale cu ceilalţi“. 

Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017.

Mai multe