„O medalie pe Everest“ – dialog cu Alexandru ANDRIEŞ

De ceva timp dă concerte la Espace Minoux, pentru 35 de spectatori. A scos anul acesta un album nou, Disc domestic. O să aibă și un concert la Sala Mică a Palatului. Dar, înainte de toate, l-am invitat pe Alexandru Andrieș la un dialog pentru a comenta Nobelul pentru literatură acordat lui Bob Dylan. Dintr-o altă perspectivă decît cea a literaților.

Premiul Nobel pentru literatură a creat parcă mai multe controverse decît în alți ani. Cum ați primit vestea că Bob Dylan este laureatul?

M-am bucurat foarte mult. În primul rînd pentru că mie îmi place Bob Dylan și în al doilea rînd pentru că i s-a decernat de ziua mea, așa că a fost un fel de cadou. Cel mai important lucru este că acest premiu se duce către un om dintr-o zonă care pînă acum n-a prea fost luată în seamă de elitele culturale, dar care a influențat foarte multe generații, mult timp. Și unde există oameni care într-adevăr scriu foarte bine; Bob Dylan nu e singurul, mai sînt Joni Mitchell, Leonard Cohen, Paul Simon, n-are rost să fac eu lista. Cei de la Nobel au decis că Bob Dylan trebuie să ia acest premiu pentru literatură. Bănuiesc că de aici au plecat toate discuțiile, pentru că literatura sună important și pompos, iar „nenorocitul ăla care zdrăngăne la chitară ia premiul în timp ce atîția scriitori importanți stau la coadă“ – citez din memorie, nu mai știu din cine, dar am citit undeva chestia asta. Nu știu de ce discutăm, că Premiul Nobel nu se dă prin vot popular; îl dau cei care au aceste atribuții, așa cum a dorit Nobel prin testament. În clipa în care o entitate particulară vrea să dea niște premii, le dă cum vrea. Însă era normal să fie discuții. Și e greu să faci comparații.

S-a discutat mult dacă e cu adevărat scriitor/poet sau nu; unii au spus că da, alții că e un textier de mîna a doua…

Formal, e scriitor, pentru că a publicat cărți, inclusiv un roman, un prim volum de autobiografie și foarte multe volume de versuri. Cît e de bun – asta e o discuție care durează la infinit. În literatură și în orice zonă creativă, care presupune foarte mult subiectivism, n-o să fie niciodată toată lumea de acord că X e cel mai bun și merită premiul. Mai ales un premiu cum e Nobelul, care tot timpul creează discuții și vîlvă. Mi se pare foarte bine că, ducîndu-se în această zonă de scriitori-poeți-cîntăreți, ca să inventez un termen, cei care au deliberat și au hotărît sînt mai deschiși la minte decît foarte mulți dintre cei care comentează: nu s-au ținut de definiția clasică a literaturii. Sigur, lumea e tentată să voteze în legătură cu orice și să-și spună părerea, iar de cînd există Internetul e o clacă generală, în care părerile curg din toate părțile. De exemplu, Andrei Partoș a făcut un sondaj la radio, să voteze ascultătorii care e cel mai bun poet dintre cei care compun; pe locul I a ieșit Leonard Cohen, pe locul II Dylan. Cînd a fost să dea exemple, cei mai mulți au ales cîntece care au fost hituri, pentru că au fost mediatizate, nu cele care erau foarte bune ca texte poetice. E clar că lucrurile astea se fac după ureche și fără ca oamenii să fi citit cu adevărat ce a scris Dylan, în acest caz. Sînt convins că foarte mulți dintre cei care sînt pentru sau împotrivă, de fapt n-au citit textele lui Dylan.

În anii ’60, prin Bob Dylan și prin alții, a apărut acest fenomen interesant: o muzică în care și textul e important. Înainte, textele erau convenționale. Cum ați privit acest fenomen atunci?

Trebuie să recunosc că primul disc cu Dylan pe care l-am ascultat m-a oripilat: mi s-a părut strigător la cer ca unul care n-are voce să scoată discuri. După ce am învățat engleza, mi-am dat seama de ce e atît de important Dylan și de ce a influențat atîta lume, inclusiv pe Beatles. La început, Beatles au făcut o muzică foarte interesantă, dar fără prea mare aplecare către text. Primul care a fost influențat radical de Dylan a fost John Lennon, care și-a dat seama că e important să spui ceva prin text. Reversul medaliei este că, după ce i-a cunoscut pe Beatles, Dylan a devenit electric. El a fost influențat muzical de Beatles, ei au fost influențați de Dylan în ceea ce privește valoarea și importanța textelor. Din clipa aceea s-a schimbat totul. Mi s-a părut foarte frumos că Leonard Cohen, cînd a fost întrebat ce părere are că Dylan a căpătat Premiul Nobel, a spus că e ca și cum ai pune o medalie pe Everest, că e cel mai înalt munte. Nu văd de ce a ieșit a­tîta vîlvă, nu văd de ce lumea se aștepta ca Dylan să răspundă imediat politicos și frumos.

Spuneați că v-a influențat Dylan din momentul în care i-ați înțeles textele. De ce?

În România, în vremea aceea, muzica era foarte convențională, poate chiar mai convențională decît cea din Vest. Eu eram destul de frustrat că nu mă regăseam în muzica difuzată pe atunci. Și-am început să fac cîntece așa cum îmi plăcea mie să aud, nu m-am gîndit niciodată că voi scoate discuri și voi da concerte. A fost o joacă, pornită cu un prieten din Brașov, Octavian Tăbăcaru. Primul cîntec al lui Dylan care mi-a deschis ochii n-a fost unul dintre cele celebre – „Blowin’ in the Wind“ sau „A Hard Rain’s A-Gonna Fall“ sau „Mr. Tambourine Man“. A fost un cîntec care a apărut pe al doilea lui disc, e un fel de discuție în care apare la un moment dat și Kennedy, care îl întreabă pe Dylan: „De ce avem noi nevoie ca să crească țara?“, iar Dylan răspunde: „Brigitte Bardot, Sophia Loren“… Joaca asta mi s-a părut că trata niște subiecte serioase fără să se ia în serios. Unul din cîntecele mele preferate este „Subterranean Homesick Blues“, care deschide primul lui disc electric. Din punct de vedere literar, e o capodoperă, n-ai ce spune. N a­vea cum să nu mă influențeze ceva atît de interesant. Apoi am început să citesc și alte lucruri. Sînt atîția alți cîntăreți care scriu bine – Joni Mitchell, Paul Simon, Neil Young, James Taylor și alții. Surpriza mea în legătură cu ce fac eu este că acum, în 2016, „La telejurnal“ sau „Dracula Blues“ au în continuare succes.

În aceste cîntece apar lucruri mai greu de înțeles pentru un tînăr de azi, care n-a trăit vremea cînd cașcavalul nu se găsea la magazin. Care e povestea acestor texte?

Și „Ce oraș frumos“, și „Dracula Blues“ au fost făcute intenționat. „La telejurnal“ este unul dintre primele mele cîntece. Inițial era în engleză și se chema „Listening to the Wireless“. I l-am cîntat tatălui meu, foarte mîndru de ce am făcut. Iar tatăl meu m-a întrebat de ce l-am făcut în engleză. „Pentru că în română sună prost“, i-am spus. Și-atunci mi-a spus un lucru pe care l-am ținut minte: „Tu ești român; sună prost pentru că nu știi tu să-l faci să sune bine“. Bineînțeles că m-a lovit zdravăn și i-am dat dreptate. La vremea cînd l-am compus nu se punea problema de lipsă de cașcaval sau de alimente. L-am făcut ca un simplu joc de cuvinte, pur și simplu din joacă. Din asta a ajuns să fie unul dintre cele mai „protestatare“ cîntece ale mele pentru că între timp s-au schimbat lucrurile. Nimeni nu mă crede că-i așa. Ce oraș frumos a fost un cîntec făcut pentru un concert, eram încă student. Tocmai ascultasem un cîntec cu Sonny Terry și Brownie McGhee, doi cîntăreți de blues celebri în America (iar Sonny Terry cînta fabulos la muzicuță), un cîntec tradițional, negro spirituals, care se numea „Twelve Gates to the City“, fiind vorba, evident, despre cele douăsprezece porți ale Ierusalimului. De la acest cîntec mi-a venit să fac unul cu muzicuță, care bineînțeles că a luat-o razna, n-avea nici o legătură cu negro spirituals. Iar „Dracula Blues“ l-am compus la cutremurul din 1977, cînd am făcut un concert ca să strîngem bani pentru a repara căminul de la Arhitectură. Eu făceam cel puțin un cîntec nou la fiecare concert. Și l-am făcut pe ăsta fără să mă gîndesc că o să ajungă atît de important pentru public și pentru mine. La vremea respectivă le cîntam în concerte, cu riscul de rigoare, și evident că cel mai mult risca cel care organiza concertele, dl Aurel Mitran, care prezenta alte texte la cenzură. Iar la Electrecord, în clipa cînd trebuia să înregistrezi un disc, erai obligat să predai textele înainte și ele să treacă pe la cenzură. La Festivalul de ­jazz de la Sibiu, în 1981, am cîntat prima dată în public „Ce oraș frumos“. Am dat lista și eram convins că acest cîntec o să zboare de pe listă. Dar a trecut, pentru că citit pe hîrtie nu punea probleme. Lucru la care nu mă gîndisem.

„Ce oraș frumos, fabrici și uzine“ – ce-și putea dori partidul mai mult? Dar, de la Bob Dylan încoace, e interesantă tocmai interferența între muzică și text.

Mi se pare normal, pentru că în clipa în care muzica nu e doar un vehicul care să transporte textul, ea alterează mesajul. Dacă îl „alterează“ în sens bun e bine, dacă îl „alterează“ în sens prost e rău. Cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-au făcut acești poeți-cîntăreți: au reușit nu „să cînte niște versuri“, cum se întîmpla și la noi (90% din cei care cîntau luau texte de la diverși poeți și puneau muzică pe ele, căci cenzura n-avea cum să nu aprobe Alecsandri sau Eminescu), ci să comunice ceva. Mi s-a părut interesant la această generație nouă care începe cu Beatles și cu Dylan tocmai faptul că aveau de comunicat ceva într-un fel propriu și nu se sfiau să spună care sînt temele care îi frămîntau, unele chiar șocante pentru un anumit public.

Ați dat în ultima vreme concerte la Espace Minoux, unde încap 35 de persoane. Ați cîntat și în săli mari, și în piețe. Unde vă simțiți mai bine?

Mi-a plăcut și la Teatrul Național, unde sînt 1000 de locuri, m-am simțit bine și la Sala Radio, și la Teatrul Excelsior, unde sînt 200 de locuri, și la Espace Minoux. Dar nu sînt foarte atras de concertele megalomane, cu mii de oameni, în piețe. Bariera invizibilă care există între public și tine e extrem de permeabilă cînd sînt 35 de oameni și tu stai în fața lor, fără amplificare, și cînți, dar este aproape total opacă într-o piață în care se află o mare de oameni. Ceea ce nu înseamnă că nu se face muzică foarte bună și așa.

Ce faceți nou?

O să avem un concert pe 28 noiembrie la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, cunoscută drept Sala Mică a Palatului. Vom cînta în aceeași formulă ca la înregistrarea celui mai recent album, Disc domestic. De data aceasta, concertul pe care îl facem în mod normal pentru public de sărbători va fi ceva mai devreme.