O gară pentru noi
Democraţia stîrneşte, uneori, blocaje paradoxale. Unul dintre cele mai importante proiecte urbane ale Germaniei post ’89 riscă să fie suspendat pentru că dezbaterea publică – începută acum vreo 19 ani – s-a transformat în revoltă din clipa în care autorităţile au demarat lucrările efective. „Stuttgart 21“ îşi propune să revitalizeze centrul oraşului prin construirea unei gări subterane şi înlocuirea vechilor şine şi a gării centrale cu noi cartiere de business, zone industriale, spaţii de agrement şi imobile comunitare. Vreme de aproape două decenii s-a discutat în amănunt ce anume se va construi pe suprafeţele eliberate prin eliminarea şinelor de tren; s-a dezbătut cît anume din teren v-a fi vîndut de primărie consorţiilor imobiliare şi ce se va face cu banii astfel obţinuţi; cît teren va fi păstrat şi cum va fi administrat; cîte spaţii verzi, cîte grădiniţe şi cîte cămine pentru bătrîni se vor construi şi unde anume; cît costă relocarea gării şi care sînt beneficiile (e vorba, evident, de cîteva zeci de milioane de euro, însă proiectul îşi va „scoate“ banii prin includerea oraşului într-un circuit feroviar care leagă, cu rute mult mai rapide, Germania de Estul Europei).
Zeci de organizaţii non-guvernamentale şi lideri locali şi-au dat cu părerea, numeroşi primari şi funcţionari care s-au perindat pe la conducerea oraşului în ultimii ani au căutat soluţii. În cele din urmă, proiectul a fost aprobat şi, pînă la urmă – pentru ca totul să fie perfect legal – confirmat printr-un referendum local. În urmă cu doi ani am avut ocazia să trec pe la Stuttgart şi mai mulţi prieteni m-au îndemnat să nu ratez expoziţia consacrată proiectului „Stuttgart 21“ de la primărie. Am văzut o machetă întinsă pe tot holul instituţiei, în care se prezentau, în culori distincte, toate elementele noi, am văzut atîrnate de pereţi zeci de imagini cu partea centrală (reconfigurată) a oraşului şi caiete cu schiţe şi planuri ale noilor clădiri şi ale celor vechi, care urmează să fie demolate sau reconstruite. Situl (miniatural) era păzit straşnic de gardieni după ce opozanţii proiectului au încercat, de mai multe ori, să-l vandalizeze. Pentru mine era de neimaginat ca un proiect urban să suscite atîtea emoţii, să mobilizeze atîta energie politică, să producă mişcări sociale atît de intense. Mi s-a explicat că (mai ales) într-un oraş industrial, înstărit, oamenii sînt foarte atenţi la cum sînt cheltuiţi banii publici şi la serviciile oferite în schimbul lor de autorităţi. Nu, nu suspiciunea unor eventuale fraude în atribuirea terenurilor sau în concesionarea contractelor de construire îi stîrneşte pe protestatari, ci ideea de schimbare: pînă la urmă, la ce bun să reconstruim, din temelii, centrul oraşului? – se tot întreabă cetăţenii – cînd absolut totul merge atît de bine: trenurile sînt punctuale, traficul rutier e relaxat pentru că toată lumea foloseşte transportul public, centrul e aerisit pentru că e plin de parcuri.
Recent, am aflat din ziare că, încă de la primele acţiuni concrete pe şantier, sute de oameni s-au legat cu lanţuri de vechea gară, solicitînd oprirea lucrărilor şi organizarea unui nou referendum local cu privire la oportunitatea proiectului. Susţinătorii îi acuză pe protestatari de gîndire obtuză şi de conservatorism, în vreme ce aceştia îi acuză pe ceilalţi de oportunism. Presa locală macină la nesfîrşit noi şi noi argumente (pro sau contra) proiectului, ziarele regionale şi naţionale preiau furibund ştirile de pe cel mai fierbinte şantier al Germaniei.
Totul devine aproape ridicol, ca şi cînd orice neamţ a devenit acum un mic expert în PUZ, un specialist în noduri feroviare, un fin cunoscător al politicilor urbane. Toţi îşi dau cu presupusul despre orice. Peste toate, găsesc într-un ziar cît se poate de liberal o replică pe cît de pertinentă pe atît de dulce-absurdă: pe vremea RDG, politicile urbane se făceau, nu se discutau... Hmmm.